foto Facebook Transelectrica
Există un moment, în orice proiect mare, în care descoperi că problema nu era acolo unde te uitai. Timp de un deceniu ne-am uitat la bani. Am numărat miliardele din tranziția energetică, am comparat scheme de sprijin, am dezbătut dacă nuclearul e verde și dacă gazul e tranzitoriu. Am făcut strategii. Am făcut și strategii despre strategii, cel puțin 8 am numărat eu. Iar acum, când banii chiar există și proiectele chiar sunt aprobate, ne lovim de un lucru pe care nicio prezentare nu îl anticipase: nu avem oamenii.
Nu e o metaforă. E o cifră.
Agenția Internațională a Energiei a numărat, pentru 2024, 76 de milioane de oameni care lucrează în energie la nivel global, cu peste cinci milioane mai mulți decât în 2019.
Sectorul a creat locuri de muncă de două ori mai repede decât restul economiei. Și tot AIE a întrebat 700 de companii, sindicate și școli tehnice dacă găsesc oameni. Șaizeci la sută au spus că nu. Nu la nivel de directori. Nu la nivel de analiști. La nivel de electricieni, sudori, montatori de conducte, oameni care urcă pe stâlpi de înaltă tensiune, operatori de centrală.
Adică exact acei oameni despre care le-am spus copiilor noștri, treizeci de ani la rând, că fac meserii fără viitor.
Aritmetica pe care nimeni nu vrea să o facă
Iată calculul care ar trebui să deschidă orice ședință de guvern din Europa. În economiile avansate din Occident, pentru fiecare lucrător din energie sub 25 de ani există 2,4 lucrători care ies la pensie în următorii zece ani.
În profesiile de rețea, raportul e de 1,4 la 1.
În nuclear, 1,7 la 1.
Ca să nu se adâncească prăpastia până în 2030, numărul noilor calificați ar trebui să crească global cu 40%. Costul estimat: 2,6 miliarde de dolari pe an - sub 0,1% din ce cheltuiește lumea pe educație. Sub o miime. Atât ne desparte de a avea oamenii care să construiască sistemul energetic de care avem nevoie, adaptat la viitor. Și ca să fie clar că nu vorbim despre o problemă abstractă a Occidentului: la Transgaz, circa 1.000 de angajați din activitățile tehnice ies la pensie între 2026–2035. În ultimii trei ani, compania a angajat peste 350 de oameni și a pierdut aproape 480. Nu e o criză care vine. E o criză care se derulează, tăcut, în state de plată.
Ce s-a schimbat de fapt
Am crezut multă vreme că bătălia energetică se dă între tehnologii. Solar contra gaz. Nuclear contra eolian. Am pierdut ani în cearta asta. Bătălia adevărată se dă între viteze.
Un centru de date se construiește în doi ani. O linie de înaltă tensiune se construiește în șapte. În Statele Unite, cererea de energie a centrelor de date urcă, potrivit Goldman Sachs, de la 31 GW în 2025 la 66 GW în 2027, iar utilitățile au anunțat un plan de investiții de 1,4 trilioane de dolari până în 2030. Racordarea la rețea durează, în multe zone, patru ani. În unele, șapte. Blocajul nu mai e la serverul din rack. E la stația de transformare. Și, mai jos de atât, e la omul care știe să pună stația de transformare în funcțiune.
Goldman Sachs a pus și aici o cifră: 207.000 de oameni în plus, doar pe transport și racordare, plus încă 300.000 în producție, construcții și operare, pentru a adăuga 300 GW până în 2030.
Partea incomodă
Aici ar trebui să urmeze pasajul optimist despre joburile verzi. Nu îl voi scrie, pentru că datele nu îl susțin. În 2025, la nivel global, creșterile salariale în petrol și gaze au fost de 3,7%. În nuclear, 3,2%. În regenerabile, 0,8%. Locurile de muncă din regenerabile au ajuns la 16,6 milioane la nivel global, dar au crescut cu doar 2,3% — prima încetinire clară, pe fondul automatizării lanțurilor de aprovizionare. Și, cel mai incomod dintre toate: întrebați direct, doar 35% dintre lucrătorii din energia curată au spus că joburile lor sunt joburi de calitate, cu condiții bune și plată bună. Un tânăr care alege o carieră pentru că i s-a spus că „viitorul e verde” alege, statistic, un salariu mai mic decât dacă ar fi ales o rafinărie sau o centrală nucleară. Asta nu e un argument împotriva tranziției. E un argument împotriva sloganurilor. Cine trimite o generație întreagă într-o direcție are datoria elementară să îi spună și cât se plătește acolo.
România exportă exact ce îi lipsește
Suntem, în felul nostru, un caz de manual. Un electrician autorizat ANRE câștigă în România între 8.000 și 12.000 de lei net pe lună. Unul specializat industrial, între 10.000 și 15.000. Unul care acceptă deplasări, peste 15.000. În timp ce salariul mediu real al unui inginer energetician e, potrivit Ghidului salarial eJobs 2026, în jur de 6.000 de lei net, cu așteptări de 8.500. Cel mai mare decalaj din toată ingineria: 42%. Sigur, calculul acesta este grosolan și nu ia în considerație specializări, vechimi etc. Dar este făcut ca să arate totuși o problemă structurală. Citiți încă o dată. Meseria pe care am tratat-o ca eșec educațional plătește, în multe cazuri, mai bine decât diploma pe care am tratat-o ca succes. Iar cei care fac aceste meserii nu mai sunt aici. Sunt în Germania, în Olanda, în Golf, pe șantierele care ne întrec.
Ce aș spune unui tânăr de 18 ani
Nu îi voi da o listă de meserii. Îi voi da trei observații. Prima: contează ce poți dovedi. Diferența dintre un venit median și unul mare e făcută, în datele disponibile, de certificări verificabile și de experiență pe proiecte reale. O autorizare de înaltă tensiune, o certificare de punere în funcțiune, o semnătură pe un proiect care a fost realizat valorează mult pe piața internațională.
A doua: inteligența artificială nu vine, deocamdată, după mâini. AIE spune explicit că utilizările actuale ale AI nu reduc semnificativ cererea pentru rolurile tehnice aplicate din construcție, operare și mentenanță. Ironia deceniului: aceeași tehnologie care sperie birourile creează cerere fizică de electricieni pentru centrele ei de date. Cine se teme de automatizare ar trebui să se uite în direcția opusă față de cea în care se uită acum.
A treia: mobilitatea e un multiplicator, nu o trădare. O diplomă de inginerie e recunoscută automat în tot Spațiul Economic European. O certificare internațională valorează peste tot. O autorizare pur națională, aproape nicăieri. Cine își construiește cariera cu instrumente transferabile își cumpără libertatea de a alege, inclusiv libertatea de a se întoarce.
Ce mă îngrijorează cu adevărat
Nu deficitul. Deficitele se rezolvă - costisitor, târziu, dar se rezolvă. Mă îngrijorează că am construit, cu o consecvență impresionantă, un dispreț cultural față de exact competențele de care depinde acum totul. Am spus copiilor că succesul înseamnă birou.
Am tratat școala profesională ca pe o pedeapsă. Am făcut din „meseriaș” un cuvânt cu subtext. Iar acum stăm cu 9.000 de MW de proiecte în dezvoltare și ne întrebăm, sincer nedumeriți, de ce durează atât.
Șeful AIE a spus-o mai elegant decât aș putea eu: nuclearul revine, dar interesul pentru joburile din nuclear rămâne slab. Traducere: am reușit performanța de a face nedorită o industrie care plătește peste medie, într-un moment în care lumea o cere disperat.
Sistemele energetice nu se construiesc din anunțuri. Se construiesc din oameni care știu să sudeze o conductă la parametri, să pună sub tensiune o stație, să țină un reactor în siguranță la trei dimineața.
Deocamdată, îi numărăm pe cei care ies la pensie. Ar fi timpul să începem să îi numărăm și pe cei care intră.
.
Datele citate provin din World Energy Employment 2025 (AIE), Renewable Energy and Jobs 2025 (IRENA/ILO), analize Goldman Sachs Research și Deloitte, Ghidul salarial eJobs 2026, precum și din raportări publice ale Transelectrica, ANRE, Transgaz și Nuclearelectrica, disponibile în august 2026.
Acest articol a fost realizat cu sprijinul DEO - Distribuție Oltenia
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.