La baza obezității stă de multe ori „un mecanism de apărare emoțională foarte puțin înțeles”. Românii cu probleme de greutate, între stigma asociată obezității și stigma asociată chirurgiei bariatrice. Interviu cu psihologul Cosmina Peța

Când discută cu psihologul Cosmina Peța înainte de intervenția chirurgicală bariatrică, mulți dintre pacienți spun povestea unei vieți încărcate de anxietate, bullying și izolare, într-o lume în care problemele de greutate sunt considerate de unii „un viciu”.

„Ești perceput la nivel societal ca disfuncțional, ca având un defect, mai ales în raport cu tendința societății actuale de a pune în valoare foarte mult fizicul și de a încuraja relațiile superficiale. Nu este acordat timp pentru înțelegerea unei persoane în complexitatea ei, ci mai degrabă se pun etichete după primele impresii”, spune psihologul. De multe ori, remarcile penalizatoare sunt auzite încă din copilărie chiar de la oamenii care ar trebui să ofere iubire necondiționată, precum părinții sau bunicii. Asta deși realitatea psihologică a celor care ajung să își găsească pe termen lung refugiul în mâncare are nevoie de tratamentul opus: de înțelegere și de sprijin. „Comportament compulsiv alimentar este denumirea prin care noi înțelegem acest mecanism, în care avem de-a face cu senzația de frică, de nesiguranță, de insecuritate profundă a individului. (...) Dacă mă simt permanent în pericol, când ajung în spațiul mea intern, acasă sau în mașină, încep să mănânc pentru a mă simți în siguranță. Aici e esența, e practic un mecanism de apărare emoțională foarte puțin înțeles, care e stigmatizat în societate”, spune Cosmina Peța.

Psiholog la Ponderas Academic Hospital, Cosmina Peța face parte din echipa multidisciplinară care îngrijește pacienții care apelează la intervenția chirurgicală bariatrică și îi însoțește, încă din fază preoperatorie, în procesul transformării. „În cadrul ședințelor de psihoterapie, redefinim mecanismele de a face față stresului, pentru a crea o altă alianță cu propriul corp. Nu mai lăsăm să fie intermediată relația noastră cu propriul corp de opinia celorlalți. Pentru că o dată, de două ori, spunându- ni-se de mici că e ceva în neregulă cu corpul nostru și cu apetitul nostru, acest lucru devine parte a identității noastre. E foarte important să identificăm pentru fiecare dintre subiecții aflați în această situație mecanismele lui autonome de a face față situațiilor stresante”, explică psihologul. 

În urma intervenției chirurgicale care presupune reducerea dimensiunilor stomacului, pacienții pierd în greutate, însă de multe ori stigma persistă - stigma obezității se transformă în multe cazuri în stigma de fi apelat la o soluție medicală. „Aceste comentarii vin din nevoia celor care înainte te judecau să te judece în continuare. Eu așa le spun mereu pacienților noștri: E problema lor și nevoia lor de a te judeca”, spune psihologul.

Într-un interviu pentru secțiunea de prevenție a habits by Republica, realizată cu susținerea Rețelei de sănătate Regina Maria, Cosmina Peța vorbește despre mecanismele psihologice complexe și traumele care se află de multe ori în spatele obezității și ne arată cum putem fi alături de persoanele aflate în această situație. 

Rata obezității s-a triplat la nivel mondial din 1975 până astăzi, iar potrivit datelor Organizației Mondiale a Sănătății 39% din adulții de pe glob erau în 2016 supraponderali, în timp ce 13% se confruntau cu obezitatea.

• Câteva idei din interviu

Despre bullying-ul la adresa persoanelor care suferă de obezitate, care începe încă din copilărie: „În această perioadă, spre exemplu, este foarte la modă să fii ironizat prin sintagma „Ce-ți mai place shaorma…”, chiar dacă noi ne întâlnim să vorbim despre cu totul altceva într-un cadru profesional (...) Suntem foarte inventivi în a crea expresii depreciative, ironice, sarcastice și încercăm să mascăm o manifestare agresivă printr-o tentă de umor (...) Ajung părinții sau bunicii, unchii și mătușile să penalizeze un copil care are această particularitate prin aceste expresii. El devine, în mod obișnuit, subiectul de ironie al meselor de sărbătoare din familie”.

Despre efectele remarcilor depreciative asupra persoanelor supraponderale: „Copilul se retrage și devine anxios și eventual depresiv și atunci se regăsește și mai mult în cadrul compulsiei, ca o formă de refugiu. Adultul își asumă un fel de stigmă, adesea e cel care încearcă să compenseze în alte arii ale vieții lui, resemnându-se cu ideea că, din punct de vedere al corpului, este de nedorit, de neacceptat. Acest tip de personalități, care sunt agresate de mici pe această temă, ajung într-o disfuncționalitate a relației cu sine (...). De aici, tulburările de relaționare - nu duc o viață de cuplu sau acceptă tot felul de relații de substitut de cuplu, în care se mulțumesc cu foarte puțin”.

Despre resorturile psihologice din spatele mâncatului compulsiv: „Avem de-a face cu senzația de frică, de nesiguranță, de insecuritate profundă a individului. Atunci când nu o poate gestiona altfel, recurge la mecanismele primare de supraviețuire. (...) E practic un mecanism de apărare emoțională foarte puțin înțeles, care e stigmatizat în societate”.

Despre frica de a crește a copiilor: „În momentul în care noi vedem în jurul nostru adulți anxioși, într-o alergare permanentă, copleșiți de probleme, nu ne dorim să creștem. (...) Aș vrea să rămân bebelușul de acasă și bebelușul de acasă ce activități are? Mănâncă și doarme sau se joacă pe calculator ca substitut al somnului. Și mă refugiez în singura mea relație, cu mâncarea.”

Despre traumele care pot duce la creșteri masive în greutate: „Sunt persoane care se îngrașă în urma unei traume severe. Există acest fenomen de încorporare care este unul detaliat în psihologie, dar puțin înțeles în societate. Atunci când ne moare cineva foarte apropiat, cu care ne simțeam într-o legătură aproape fuzională emoțional, ne putem îngrășa în primul an de după dispariția persoanei dragi un număr foarte mare de kilograme, ajungând chiar uneori până la greutatea aproximativă a celui care a dispărut.”

Despre perioada de după chirurgia bariatrică: „E o perioadă foarte bună din punct de vedere emoțional, când individul începe să-și aprecieze corpul. Se împrietenește cu oglinda, se împrietenește cu cântarul, îi face plăcere să meargă la shopping, să se îmbrace diferit, începe să primească complimente. Toate astea sunt resurse pentru ca individul să-și construiască un alt tip de relație cu el însuși.”

Despre stigma de a fi apelat la chirurgia bariatrică: „La solicitările societății actuale și la ce ritm de viață avem, decizia de a face o intervenție chirurgicală în obținerea unui standard medical este o decizie adecvată și nu lipsită de curaj. Eu le spun pacienților noștri să facă din decizie un act de curaj și de asumare și nu o formă de autolimitare sau de a se simți copleșiți și depășiți de o situație.”

• Interviul integral

În România întâlnim destul de des un discurs foarte agresiv la adresa persoanelor cu probleme de greutate, aceste probleme ajungând să fie considerate de către unii chiar un minus de caracter. Aș vrea să ne spuneți, din perspectiva specialistului, care sunt provocările cu care se confruntă persoanele cu probleme de greutate și care este impactul pe care astfel de atitudini îl au asupra lor.

Din punct de vedere psihologic e o temă grea, pe care eu întâlnesc în proporție de 100% la pacienți, în procesul preoperator. Noi avem un interviu clinic, ghidat, în pachetul preoperator al pacientului și acolo el vine cu toată istoria lui de viață și povestește care sunt provocările cele mai mari în a face față, din punct de vedere emoțional, acestor situații, cu imaginea modificată pe care o are din punct de vedere corporal. Aici întâlnim foarte frecvent această abordare ironică, depreciativă, la adresa celor care sunt mai corpolenți.

Putem vorbi despre o formă de bullying la adresa lor?

Da, putem vorbi în mod clar despre o formă de bullying. În această perioadă, spre exemplu, este foarte la modă să fii ironizat prin sintagma „Ce-ți mai place shaorma…”, chiar dacă noi ne întâlnim să vorbim despre cu totul altceva într-un cadru profesional sau dacă avem de-a face cu o situație mai delicată pentru persoana respectivă. Această așa-numită glumă se inserează ușor în dialoguri atunci când de față se află o persoană supraponderală sau obeză. De asemenea, incapacitatea de a te a opri din mâncat sau a mânca compulsiv sau a bea sucuri e tratată ca un viciu, nu ca o boală sau ca o particularitate emoțională. Și atunci apare penalizarea. Suntem foarte inventivi în a crea expresii depreciative, ironice, sarcastice și încercăm să mascăm o manifestare agresivă printr-o tentă de umor. Dar, de fapt, limita umorului, dacă ne uităm din perspectivă psihologică, e acolo unde cu toții ne amuzăm, când există un amuzament de situație. Când în momentul în care intrăm în zona de sarcasm, de ironie, de cinism, deja acolo vorbim de agresivitate.

Care este mediul în care sunt cel mai des vehiculate astfel de expresii?

Ele sunt spuse și în familie, să știți, nu doar în societate. Ajung părinții sau bunicii, unchii și mătușile, verișorii să penalizeze un copil care are această particularitate prin aceste expresii. El devine, în mod obișnuit, subiectul de ironie al meselor de sărbătoare din familie. Ori îi pun mai mult în farfurie, ori i se pune mai puțin „că tu nu vezi cum arăți?”. Această atitudine nu are neapărat legătură cu penalizarea socială de tip puberal sau adolescentin, care are niște explicații psihologice în evoluția individualității. Vorbim chiar de persoanele în mijlocul cărora ar trebui să ne simțim cel mai relaxați, cel mai confortabil. Ce să mai înțelegem atunci?

Ce vă spun pacienții atunci când încep să se deschidă și să își relateze povestea de viață? Cum arată lucrurile din perspectiva lor, cum încearcă să le facă față? Din ce spuneți, sunt probleme care de multe ori încep din copilărie și se perpetuează la vârsta adultă.

La copii ne întâlnim cu aceste forme de a se retrage, copilul se retrage și devine anxios și eventual depresiv și atunci se regăsește și mai mult în cadrul compulsiei, ca o formă de refugiu. Adultul își asumă un fel de stigmă, adesea e cel care încearcă să compenseze în alte arii ale vieții lui, resemnându-se cu ideea că, din punct de vedere al corpului, este de nedorit, de neacceptat. Acest tip de personalități, care sunt agresate de mici pe această temă, ajung într-o disfuncționalitate a relației cu sine și dezvoltă elemente serioase de neîncredere în sine, de tristețe, pe care de multe ori o găsim în vecinătatea depresiei, de anxietate. Ei au o neîncredere în propriul corp până la urmă, pentru că sunt blamați pentru asta. De aici, tulburările de relaționare - nu duc o viață de cuplu sau acceptă tot felul de relații de substitut de cuplu, în care ei se mulțumesc cu foarte puțin și consideră că nu sunt demni de a primi atenția completă a celuilalt. Îi întâlnim deseori relațiile toxice și rămân acolo, rezistă acolo, pentru că au această convingere profundă la nivel emoțional că nu pot fi iubiți pentru ceea ce sunt. Corpul lor are această așa-numit „defect”. Ești perceput la nivel societal ca disfuncțional, mai ales în raport cu tendința societății actuale de a pune în valoare foarte mult fizicul și de a încuraja relațiile superficiale. Nu este acordat timp pentru înțelegerea unei persoane în complexitatea ei, ci mai degrabă se pun etichete după primele impresii și atunci individul știe că e perceput ca fiind delăsător și acceptă să rămână agățat într-o astfel de relație, ca să nu fie izolat complet.

În cadrul ședințelor de psihoterapie, redefinim mecanismele de a face față stresului, pentru a crea o altă alianță cu propriul corp. Nu mai lăsăm să fie intermediată relația noastră cu propriul corp de opinia celorlalți. Pentru că o dată, de două ori, spunându- ni-se de mici că e ceva în neregulă cu corpul nostru și cu apetitul nostru, acest lucru devine parte a identității noastre. 

Spuneați că starea de supraponderalitate, care poate ajunge la obezitate e de multe ori generată de o realitate psihologică diferită, de anumite emoții greu de suportat care te împing spre a găsi un confort în mâncare. Cum arată această realitate psihologică?

Comportament compulsiv alimentar este denumirea prin care noi înțelegem acest mecanism, în care avem de-a face cu senzația de frică, de nesiguranță, de insecuritate profundă a individului. Atunci când nu o poate gestiona altfel, recurge la mecanismele primare de supraviețuire. Prima senzație, unul dintre instinctele fundamentale ale noastre, este instinctul legat de satisfacția orală. Dacă mă întâlnesc cu diverse stresuri, de diferite intensități, ajungând până la distres, acest stres disfuncțional care ne atacă chiar în siguranța a vieții sau a statutului social, asociat de multe ori cu o imagine profund internalizată - mi-e rușine de cum arăt, mă simt permanent în pericol, când ajung în spațiul mea intern, acasă, în mașină, încep să mănânc pentru a mă simți în siguranță. Aici e esenta, e practic un mecanism de apărare emoțională foarte puțin înțeles, care e stigmatizat în societate. Nu vezi cum arăți? N-ai cu ce să se îmbraci. Mergem și noi în lume și tu ești ca oaia neagră.

În cadrul ședințelor de psihoterapie, redefinim mecanismele de a face față stresului, pentru a crea o altă alianță cu propriul corp. Nu mai lăsăm să fie intermediată relația noastră cu propriul corp de opinia celorlalți. Pentru că o dată, de două ori, spunându- ni-se de mici că e ceva în neregulă cu corpul nostru și cu apetitul nostru, acest lucru devine parte a identității noastre. E foarte important să identificăm pentru fiecare dintre subiecții aflați în această situație mecanismele lui autonome de a face față situațiilor stresante. De multe ori, copiii sau adolescenții îmi spun: Ce să le răspund, că îmi dau seama că au dreptate?! Deci agresivitatea este așa de evidentă și de plenară încât omul și-o însușește și se supune acestei percepții, nu mai luptă să-și creeze o relația autonomă cu el însuși. Operează cu etichetele puse de alții, ceea ce accentuează, cum spuneam, izolarea și nevoia de a găsi refugiu într-o anumită zonă. În general vorbim de personalități cu structură dependentă, care își creează un tip de dependență. Una fiind cea legată de relația cu mâncarea, dar mecanismul de apărare poate să mai ducă către alte dependențe, de multe ori cea de muncă sau de calculator.

Cum îi însoțiți pe pacienții care aleg chirurgia bariatrică în acest proces?

În cadrul pachetului preoperator are loc un un interviu, spuneam, din care identificăm elementele importante din istoria emoțională a pacientului. Da, el deja aflat în clinică, în cadrul pachetului preoperator, este pacient, și noi ne uităm în detaliu la acele elemente de confidențialitate, de intimitate, la ce momente emoționale pot avea valoare de traumă. Definim, în prima etapă a discuției, relația genetică cu familia, să vedem dacă acolo sunt și predispoziții genetice sau dacă acolo el este singurul din cadrul familial care are această particularitate. Apoi ne uităm la evoluția pe kilograme și pe evoluția în relația cu mâncarea, la dacă a făcut sau nu sport. Apoi ajungem în zona de structură de personalitate ne uităm puțin cu atenție la zona de adolescență și pubertate și la cum era relația individului cu propriul corp, segmentul ăsta de de vârstă e foarte important. Apoi vorbim despre eventualele traume, șocuri mari. Sunt persoane care se îngrașă în urma unei traume severe. Există acest fenomen de încorporare care este unul detaliat în psihologie, dar puțin înțeles în societate. Atunci când ne moare cineva foarte apropiat, cu care ne simțeam într-o legătură aproape fuzională emoțional, ne putem îngrășa în primul an de după dispariția persoanei dragi, un număr foarte mare de kilograme, ajungând chiar uneori până la greutatea aproximativă a celui care a dispărut. Este o formă simbolică de a-l menține în viață.

Pot să am voință în orice este de obținut - titulaturi profesionale, succes în business, dar în relația cu propriul eu să mă dau bătut. Pot să am perioade în care pot face acest lucru, după care revin la mecanismele de fond, pentru că acolo e o emoție foarte puternică

Identificăm traumele care au avut loc în istoria emoțională a individului și-l ajutăm să înțeleagă legătura dintre ele și mecanismele lui de apărare de tip oral, de tip alimentar. Dar nu este vorba doar despre mâncare este și despre ce bem și cât fumăm. Acestea sunt mecanismele de coping de tip oral în care mâncăm, fumăm, bem pentru a ne relaxa. Când eram bebeluși, instinctul alimentar timpuriu ne-a dat senzația de siguranță, iar aceste mecanisme apar când nu ne-am antrenat să ne găsim alte mecanisme alternative de coping la stres odată cu dezvoltarea structurii noastre de personalitate. În multe arii cognitive, putem avea chiar o evoluție accelerată și performanță. Eu întâlnesc pacienți care sunt persoane de succes în viața lor profesională, în diverse aspecte. Sunt specialiști de înaltă clasă, pentru că, cum spuneam, se refugiază într-o nișă și devin foarte buni într-o zonă pentru a compensa complexul de inferioritate corporal asociat imaginii de sine. Dar la nivelul relației cu propriul eu, al relației cu propriile emoții, ei rămân într-o fază de negare. Pot să am voință în orice este de obținut - titulaturi profesionale, succes în business, dar în relația cu propriul eu să mă dau bătut. Pot să am perioade în care pot face acest lucru, după care revin la mecanismele de fond, pentru că acolo e o emoție foarte puternică. 

Toate acestea sunt subiecte pe care noi le identificăm în cadrul interviului din structura preoperatorie și explicăm pacientului ce se întâmplă. Din punct de vedere al percepției, postoperator, vorbim despre percepția asupra stomacului, percepția gustului, a senzației de foame, a senzației de poftă, a senzației de sațietate. Creăm niște direcții generale de așteptare pentru pacienți, ca să știe la ce fel de transformări se poate aștepta.

Bineînțeles, le evaluăm și zona de risc psihiatric în anumite cazuri. Există pacienți cu patologie, adică cu tulburări emoționale și acolo suntem foarte atenți și integrăm în echipa preoperatorie și medicul psihiatru, fie cel al pacientului, fie colegi specializați din echipa noastră. Intervenția nu se realizează pentru cazurile de bulimie. Pentru tot restul de patologii, discutăm îndeaproape și facem echipă interdisciplinară cu medicul psihiatru sau neurolog, în funcție de situație, astfel încât să avem o abordare holistică a pacientului, centrată pe nevoia lui. De asemenea, identificăm și fricile, fobiile pacienților legate de actul medical, legate de injecții, de anestezie. Există și un consult preanestezic în cadrul pachetului preoperator și, dacă noi identificăm reacții de tip fobie la pacientul preoperator, vorbim și cu medicul anestezist ca să aibă o discuție și mai aplicată cu pacienții.

Acesta este accentul în preoperator: pregătirea adecvată din punct de vedere emoțional pentru momentul preoperator, pentru intrarea în sală, pentru percepțiile de la terapie intensivă în primele 24 de ore postoperatorii. Ne întâlnim cu pacienții a doua zi după intervenție. Ei petrec prima noapte în terapie intensivă, a doua zi dimineață sunt duși în salon și vine psihologul și discută cu dumnealor, verifică în ce stare sunt, cum au perceput evenimentul, dacă i-a surprins ceva, facem o reevaluare a parcurgerii operației chirurgicale. Punctual, urmează 10 zile în care pacienții ingerează doar lichide, beau supe, ceai, compot. La 10 zile de la operație, când se desfășoară și controlul de chirurgie, are loc și o discuție cu psihologul, să vedem cum au parcurs această perioadă de convalescență, cum s-au adaptat, cum gestionează începutul unui nou stil de viață. Iar discuția centrală după operație are loc la controlul de o lună. La o lună, creierul deja are o altă abordare, o altă procesare a întregii scheme corporale interne. Și atunci putem vorbi despre noua senzație de foame, care de obicei este mult diminuată ca intensitate, despre senzația de sațietate care se instalează rapid, despre senzațiile de poftă care se modifică, despre percepția gusturilor. De obicei pacienții percep intensitatea gustului mai puternic după operație și exemplu cel mai bun se referă la cei care mănâncă multe dulciuri. După operație, ei percep gustul de dulce dulce ca fiind extrem de puternic și pofta dispare. Adică revine într-o zonă de poftă ca de sărat, ca de acru, ca de ușor amărui. Cam acolo se duce. Nu zic: nu mai mănânc niciodată dulce.

Cum faci să menții pe termen lung această stare, în momentul în care te întorci totuși la aceeași viață, în aceeași societate, la multele probleme?

Aici este rolul demersurilor psiho-emoționale. E o perioadă foarte bună din punct de vedere emoțional, când individul începe să-și aprecieze corpul. Se împrietenește cu oglinda, se împrietenește cu cântarul, îi face plăcere să meargă la shopping, să se îmbrace diferit, începe să primească complimente. Toate astea sunt resurse pentru ca individul să-și construiască un alt tip de relație cu el însuși. Merge la sală, face masaj de întreținere corporală, adică relația cu propriul corp se schimbă pe fond și e un moment pe care noi insistăm să nu-l ratăm. E vorba de primele șase luni, nouă luni de la operație, cu stabilizare pe la un an și acolo antrenăm și aceste mecanisme de coping. Eu încep să am o relație cu corpul meu nu doar prin mâncare, la nivelul papilelor gustative, ci prin oglindă, sport, flexibilitate. Bucuria aceasta corporală, alta decât cea alimentară, e baza construcției psihologice. Sunt pacienți care zic: mi-am dat un reset la viață, deci e șansa mea să fac ceva diferit și atunci se bucură și cu entuziasm monitorizează săptămânal greutatea, apoi lunar scăderea în centimetri. Devin foarte atenți la relația cu corpul lor, lucru pe care noi îl încurajăm.

Cât pot să slăbească pacienții?

Avem și pacienți care slăbesc jumătate din kilogramele pe care le aveau înainte de operație, sunt și pacienți care slăbesc 7 kg. Totul este în funcție de momentul în care pacientul decide să facă intervenția și toată structura medicală se adaptează în jurul nevoilor sale unice. Fiecare slăbește până la zona de normoponderalitate, de funcționalitate din punct de vedere medical și psiho-afectiv. E foarte important ca pacienții să observe progres. Există și reversul medaliei, în care pacientul, deși e slab și arată ponderal adecvat, se percepe ca fiind încă gras și atunci aici avem niște particularități în spațiul acesta al psihoterapiei, de adecvare la realitate a imaginii de sine și a percepției de sine.

Pot reveni pacienții la greutate de dinainte, mai ales în contextul în care poate nu întotdeauna beneficiază de consiliere psihologică?

Echipa simplificată, despre care auzim și noi în alte clinici, este chirurgul și apoi nutriționistul, dar așa se pierde mult din esența transformării. Dintre pacienții noștri, la care eu am acces, nu cunosc pe cineva care să fi revenit la aceeași greutate de dinainte. Avem pacienți care se reîngrașă și vorbim de niște particularități. Stomacul rămâne, în principal, de dimensiuni mici și atunci aportul de solide nu se modifică foarte mult. Problema e cu aportul de calorii lichide, pentru că, dacă noi nu controlăm această zonă și din punct de vedere emoțional, putem, cu un stomăcel mic, spre exemplu, să bem un kilogram de miere zilnic sau mai multe sticle de bere și caloriile sunt mai multe. Noi ne uităm încă din preoperator la riscurile de consum de alcool sau de sucuri carbogazoase. Alcoolul este înalt caloric și întâlnim la bărbați acel fenomen de a-și fura singuri căciula. Negarea consumatorului de alcool zilnic, care susține că se poate opri, dar în realitate nu o face niciodată, și care tinde să diminueze cantitatea pe care raportează c-o aduce în organism. Aceasta este o zonă cu risc. Aș vrea să fac o mențiune aici, pentru așa cum vorbim de oameni cu obezitate stigmatizați, așa vorbim și de alcoolici stigmatizați. Începi să îi depreciezi și să îi desconsideri, deși recurgerea la alcool pentru un echilibru emoțional este o formă de depresie. De aceea ne uităm cu atenție la acest risc în preoperator, dacă există cele două elemente combinate de coping la stres.

Atunci când o persoană slăbește în urma chirurgiei bariatrice, riscă să se confrunte cu o nouă stigmă, chiar dacă nu mai e cea legată de greutate. Există un soi de judecată din partea unora că nu a slăbit prin forțe proprii. Ce le spuneți pacienților care se confruntă cu această situație?

„N-ai avut suficientă voință…” Acest comentariu vine din nevoia celor care înainte te judecau, să te judece în continuare. Eu le spun mereu pacienților noștri: E problema lor și nevoia lor de a te judeca. La solicitările societății actuale și la ce ritm de viață avem, decizia de a face o intervenție chirurgicală în obținerea unui standard medical este o decizie adecvată și nu lipsită de curaj. Eu le spun pacienților noștri să facă din decizie un act de curaj și de asumare și nu o formă de autolimitare sau de a se simți copleșiți și depășiți de o situație. Până la urmă, mă uit la toate resursele din momentul ăsta al vieții mele care mă pot ajuta să-mi ating scopul și la cea care-mi este mie cea mai adecvată. Pentru că, nu de puține ori, întâlnim pacienți care „și-au permis”, să zicem, ca într-o perioadă din viața lor să ducă un program regulat de mese, de sport, de relaxare. Și care apoi au fost copleșiți de situații ale vieții, de boli ale persoanelor din familie, de decese sau chiar de traume, de pierderi de business, de situații complicate de viața, în care chiar au fost nevoiți să față față unor altfel de provocări și au uitat de relația cu corpul lor. Restul, tot ce vine din critică și din blam, cum spuneam, reprezintă niște mentalități învechite. Pentru că așa cum ne critică că ne-am operat de stomac, ne critică pentru diverse alte lucruri că ne-am vopsit, că nu ne-am vopsit, că ne-am făcut injecții în față, că nu ne-am făcut, că am divorțat, că n-am divorțat, că ne-am dus copiii la școală privată, că nu i-am dus, deși aveam bani etc. Dar, în timp ce societatea evoluează, și accentul se va pune pe această raportare la scop - scopul meu, obiectivul meu este atins în mai multe variante. Majoritatea pacienților noștri, cum spun, au trecut printr-un demers de nutriție, de făcut sport. Și problema este menținerea, iar operația asta face, asigură o menținere. Da, ne întoarcem la viața noastră de dinainte, dar cu un stomac care se va sătura mult mai repede, chiar pe un mecanism de coping neschimbat deloc. Faptul că stomacul meu se va simți sătul mult mai repede este un semn care-mi asigură menținerea.

Relația de afecțiune părinte-copil sau familie-copil este baza. Ne uităm la contextul emoțional în care copilul trebuie să crească pentru a se simți în siguranță și a nu apela la mâncare ca factor de securizare, el trebuie să se simtă iubit necondiționat. Să ne bucurăm pentru că el există, pentru că e prezent în viața noastră și de acolo să construim relația lui armonioasă cu lumea, să-i prezentăm lumea într-o variantă frumoasă și accesibilă, astfel încât el să nu acumuleze frici. 

Cum ajuți în mod real pe cineva care se confruntă cu probleme de greutate? Cum trebuie să procedezi în cazul unui copil și cum trebuie să procedezi în cazul unui adult?

În primul rând, aș vrea să spun că nu îl ajuți niciodată penalizându-l, ironizându-l. Asta este altă parte a vechii cutume românești, educație prin frică și prin penalizare. Educația societății actuale se face prin încurajare și pozitivitate. Nu putem să-i spunem un om: nu, nu ești supraponderal. Nu, pentru că asta ar însemna că negăm realitatea, dar putem să-i spunem: Am observat că în ultima perioadă ai acumulat câteva kilograme plus, că mănânci cu mai mare poftă sau mănânci volum mai mare. Cred că asta ascunde o nevoie emoțională. Hai să vorbim. Poți să-mi spui te rog despre ce e vorba? Atunci, îl ajut la nivel de familie sau la nivel de prieteni să se ventileze emoțional, să poată să-și identifice anumite lucruri, să poată să se simtă acceptat și în siguranță alături de noi. Prima recomandare ar fi să le le creăm un cadru în care să se simtă siguri, altul decât relația lor cu mâncarea separată. De multe ori ei mănâncă pe ascuns...

Asta aș spune ca bază la toate vârstele. După care, bineînțeles, cu copiii suntem foarte atenți la nevoia lor de a fi ascultați și de a primi afecțiune necondiționat. Relația de afecțiune părinte-copil sau familie-copil este baza. Ne uităm la contextul emoțional în care copilul trebuie să crească pentru a se simți în siguranță și a nu apela la mâncare ca factor de securizare, el trebuie să se simtă iubit necondiționat. Să ne bucurăm pentru că el există, pentru că e prezent în viața noastră și de acolo să construim relația lui armonioasă cu lumea, să-i prezentăm lumea într-o variantă frumoasă și accesibilă, astfel încât el să nu acumuleze frici. Frica de a crește e o mare frică. În momentul în care noi vedem în jurul nostru adulți anxioși, într-o alergare permanentă, copleșiți de probleme nu ne dorim să creștem.

Cum se traduce frica de a crește în mâncatul compulsiv?

Încerc să nu am succes social. Nu-mi doresc să mă duc la școală. Refuz orice fel de implicare în activități pentru că nu vreau. Aș vrea să rămân bebelușul de acasă și bebelușul de acasă ce activități are? Mănâncă și doarme sau se joacă pe calculator ca substitut al somnului. Și mă refugiez în singura mea relație, cu mâncarea. O să vedeți că mulți răspund la această întrebare: care este nevoia de a mânca? De plictiseală… Nu au alte activități, pentru că nu-și doresc să socializeze, să se dezvolte în societatea văzută ca pe permanentă sursă de pericole. Când mănânc, n-am niciun pericol. Mă simt bine la nivelul papilei, mi se dezvoltă plăceri, plăcerile se doresc să fie repetate. Pofta de mâncare este o plăcere la nivelul papilei gusative, pe care îmi doresc să o retrăiesc atunci când nu am alte bucurii de trăit.

Ca o concluzie a discuției noastre, atunci când vorbim despre controlul greutății, aspectul psihologic este foarte important. Este important și când acesta se face printr-o intervenție chirurgicală.

Da, trebuie lucrăm pe componentele emoționale. Să ne întâlnim cu emoțiile noastre, să le punem în cuvinte, să le trăim, să le trăim prima oară în cadrul terapeutic protejat, ca să încercăm să le verbalizăm, să le trăim și în spațiul social astfel încât să nu mai fim sub presiunea emoțiilor și să vrem să mâncăm pentru a ne regla emoțional. Trebuie să ne trăim emoțiile nu să le mâncăm, să le bem sau să le fumăm.

Proiect susținut de Rețeaua de sănătate REGINA MARIA – partener principal de obiceiuri sănătoase. Un demers educativ, menit să stimuleze mintea și corpul pacientului modern.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp