La graniţele Uniunii impotente, dictatorii se joacă de-a stăpânii de sclavi

Foto: Guliver Getty Images

După ce preşedintele Trump anunţa o încetare a luptelor dintre Turcia şi miliţiile kurde pentru 120 de ore, preşedintele Putin anunţă, alături de preşedintele Erdogan, un armistiţiu „istoric” de 150 de ore în nordul Siriei pentru evacuarea miliţiilor kurde din zona de securitate. O zonă cu o adâncime de 30 de kilometri în interiorul Siriei, unde Ankara şi-a permis să îşi trimită armata la fel cum, în urmă cu câţiva ani, Moscova proceda cu Crimeea, pe atunci parte integrantă a Ucrainei, sfidând legile internaţionale şi statele care încă se mai conduc după legi.

Cândva, pe drumul Damascului, unui cărturar evreu pe nume Saul i se arăta Dumnezeu. Pe atunci, drumul Damascului era păzit de ostaşii Romei, acolo unde va ajunge şi acest Saul, cunoscut Europei drept apostolul Pavel. La două milenii de la acest eveniment, Uniunea Europeană, ce se revendică de la valorile iudeo-greco-romane, mai bogată ca niciodată, lasă Damascul pe mâna unor autocraţi la fel de siniştri ca împăraţii nebuni ai Romei decadente. La fel şi victimele războiului de aici, milioane adunate în tabere plătite de banii contribuabililor europeni pe teritoriul Turciei şi pe care dl. Erdogan îi foloseşte drept sperietoare pentru guvernele dichisite ale bătrânei Europe.

De fapt, după Conferinţa de pace de la Paris de acum un veac, importanţa Europei a început să scadă continuu pe scena politicii mondiale, chiar dacă noile state ale Orientului mijlociu au rămas „vasale” metropolelor Londra şi Paris. După a doua conflagraţie mondială, declinul european se va accentua şi va lăsa loc noii super-puteri, Statele Unite. Sub umbrela sa protectoare, ţările Europei Occidentale s-au dedat unei lâncezeli nesfârşite, singurul lor scop fiind bunăstarea cetăţenilor şi menţinerea păcii de la Atlantic până cât mai departe înspre est. Iar când Uniunea Sovietică s-a prăbuşit, părea că Europa nu mai avea de ce se teme, cel mult de politicienii săi şi plictiseala europenilor.

Într-atât am fost de mulţumiţi de realizările democraţiei noastre, că nu am intuit nici dezastrul pe care încurajarea luptei pentru libertate a locuitorilor Magrebului şi Orientului mijlociu îl va produce: mai mult, când valurile de migranţi priveau cu jind la bunăstarea burgurilor europene, unii dintre liderii de aici s-au grăbit să le binecuvânteze venirea, fără să înţeleagă că vor produce furie şi xenofobie printre propriii cetăţeni. Mijloacele găsite pentru a opri milioanele de refugiaţi au fost, până la urmă, împrumutate de la împăraţii muribundei Rome antice, atunci când căpeteniile barbare primeau stipendii grase pentru a apăra fruntariile imperiului ale cărui legiuni erau doar o umbră a celor care spulberau armatele Cartaginei.

Aceleaşi măsuri de catifea le-a luat Uniunea şi atunci când Rusia îşi trimitea tancurile în Georgia sau trupele speciale în Ucraina. Cu o mână semnau liderii europeni sancţiuni şi cu cealaltă împuterniciri pentru ca funcţionari de rang inferior să semneze parteneriate cu oligarhii şi companiile Moscovei. O duritate de faţadă şi înţelegeri de culise care au permis noilor „barbari” să îşi continue jocul dement fiindcă simţiseră slăbiciunea bogaţilor europeni.

Iar cum casa celui bogat era, totuşi, puternică, singura soluţie era să îi învrăjbească pe cei ai casei. Nimic nu e nou, la fel se întâmplase cu patricienii romani, corupţi de dorinţele de mărire ale războinicilor de la fruntariile imperiului. Brexit, suveraniştii italieni în frunte cu „durul” Salvini, extremiştii austrieci, toate şi toţi au în spate interesele şi ingerinţele stăpânilor care jinduiesc la puterea care se stinge a Europei, vor să îi doboare legile şi ordinea pe care nu le pot avea vreodată.

Iar noi, locuitorii acestei lumi care se bucură de pacea şi prosperitatea la care au visat strămoşii noştri vreme de două milenii, ne bucurăm de casele noastre calde în miez de iarnă, de copiii care încă aleargă fără griji, de vacanţele în care ne aduc cocktailuri nefericiţii de pe plajele celuilalt mal al Mediteranei, odinioară Mare nostrum romană. Şi ne lăsăm amăgiţi de vorbe goale, ne plângem când ar trebui să ne bucurăm, admirăm autocraţi care s-au visat şi ei cândva aidoma nouă, însă şi-au dat seama că nu nu se vor putea înălţa vreodată atât de sus. Ridicăm ziduri când ar trebui să aruncăm punţi. Un vis de care fugim se va transforma într-un coşmar.

Iar când noi ne certăm pe teme inventate şi dărâmăm zi de zi ceea ce s-a construit în secole, dincolo de graniţele noastre cad bombe şi oamenii liberi devin sclavi ai celor pe care lenea şi teama noastră i-a lăsat să stea în lumina reflectoarelor când locul lor era în penumbra închisorilor sau al spitalelor de nebuni, iertată-mi fie incorectitudinea politică.

Până când vom cunoaşte pe pielea noastră tragedia războiului probabil că vor mai trece ani. Până atunci, putem să ne amuzăm că domnul Putin poate mai mult decât măreţul Trump. Cel puţin în Siria, acolo unde fricile noastre i-au trădat a treia oară într-un singur secol pe kurzi, poporul căruia i se refuză dreptul de a-şi avea propriul stat.    

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp