Imaginea momentului după ce Turcia a pornit la „vânătoare de kurzi” în Siria: de ce sângerează Orientul Mijlociu și retragerea americanilor din lume

(Foto Guliver/Getty Images)

Încet, aproape pe nesimţite, lumea care ne iluzionam a fi clădită pe onestitate, raţiune şi libertate, se fărâmă. Probabil că aveam doar o imagine distorsionată a realităţii, colorată de peliculele americane cu eroi sau prezentată de intelectuali oneşti care speră că mai avem ceva de învăţat din istorie… O utopie pe care tocmai cei care s-au străduit să o creeze sau, poate, cinic, doar să o deseneze din speranțele tuturor, o demolează acum rânjind şi twitter-ind.

Era începutul anului când întrebam, retoric, dacă va deveni Kurdistanul noul front al Orientului Mijlociu. Într-o nota optimistă, plăcută publicului european şi american, putem spune că au trecut nouă luni în care kurzii s-au bucurat de pace, un răstimp mare pentru regiunea în care trăiesc şi pentru care ar trebui să fie chiar recunoscători. 

Acum, la începutul toamnei, când cursele cu turişti care îndeasă în buzunarele bogaţilor Turciei valută s-au oprit, măreţul preşedinte Erdogan s-a gândit că a venit timpul să dea de lucru şi marii sale armate, asta după ce a fost asigurat că trupele americane se retrag şi nu riscă un conflict cu aliatul NATO, Statele Unite. În stil golănesc, totuşi, supus oprobriului public pentru a-şi fi trădat aliatul care a luptat împotriva Statului Islamic, preşedintele american a ameninţat pe twitter că va distruge Turcia dacă nu va purta un război conform regulilor…

Aceeaşi retorică a împărtăşit-o şi preşedintele Erdogan imediat ce statele europene s-au pronunţat împotriva agresiunii iniţiate de Turcia pe teritoriul statului vecin, Siria: „Vom deschide porţile şi vom trimite 3,6 milioane de refugiaţi sirieni către voi.”

Dacă privim mai atent comportamentul Turciei, trebuie să recunoaştem că, dacă retorica preşedintelui său se apropie mult de cea a preşedintelui SUA, modul de a acţiona aminteşte de dl. Vladimir Putin şi Campania sa din Crimeea: dacă ruşilor le-a fost permis să invadeze un stat vecin cu motivaţii de tipul „Crimeea a fost dintotdeauna rusească!”, de ce nu ar avea dreptul şi Turcia de a „curăţa de terorişti” o fâşie de 30 de kilometri de-a lungul graniţei sale siriene, regiune care, până la 1918, vreme de secole, aparţinuse Imperiului Otoman? De fapt, poate că turcii nu trebuie să înveţe de la nimeni: genocidul armean este dovada că nu se dau în lături de la vreo crimă pentru a-şi redobândi gloria imperială din secolele sultanilor „magnifici”.

Din păcate, kurzii reprezintă, ȋn prezent, grupul etnic cel mai numeros ce nu are un stat al său. Estimaţi ȋntre 30 şi 40 de milioane (cifrele variază ȋntre diversele organizaţii internaţionale), aceştia vieţuiesc, ȋn principal, ȋntr-o zonă ce cuprinde platorile ȋnalte din sud-estul Turciei, nordul Siriei, nord-estul Iran şi coboară ȋnspre fertila cȃmpie a Mesopotamiei, Irakul de astăzi.

La sfȃrşitul primului război mondial, prin Tratatul de la Sevres se recunoştea dreptul kurzilor la autodeterminare, urmȃnd ca aceasta să fie decisă ȋn urma unui referendum. Numai că la conducerea Turciei ajungea cel ce va fonda noua Republică laică, Mustafa Kemal Ataturk, iar ȋn urma victoriilor sale ȋmpotriva grecilor va fi semnat Tratatul de la Lausanne, doi ani mai tȃrziu, şi mare parte a Kurdistanului revenea Turciei. Este prima data când naţiunile Europei îi trădează pe kurzi.

Speranţa dobândirii unui stat propriu renaşte în primii ani de după a doua conflagraţie mondială, când Uniunea Sovietică, dorind să menţină ocupaţia asupra Iranului, permite crearea Republicii de la Mahabad. Însă sovieticii se vor retrage, iar naţiunilor occidentale învingătoare le va păsa prea puţin de soarda kurzilor.   

Trădarea de acum a kurzilor de către aliatul american (amintim că, din 2014, luptătorii peshmerga kurzi au fost cei care au combătut pe teren Statul Islamic) nu este o premieră. În 1972, la insistenţele şahului iranian Pahlavi, aliatul SUA susţine independenţa kurzilor irakieni pentru a slăbi regimul filo-rus de la Bagdad. Susţinerea a însemnat înarmarea acestora şi îndemnarea la insurgenţă. Însă şahul va semna un accord de pace cu Irakul trei ani mai târziu şi kurzii vor fi abandonaţi. A urmat ȋnfrȃngerea lor ȋn 1975 ȋn faţa armatei guvernamentale şi dislocări de populaţie.

Dacă politica americană de a-și abandona foştii aliaţi este una reprobabilă, trebuie remarcat că detractorii pax americana au acum ocazia să constate modul „moral” în care alte state cu tendinţe hegemoniale caută să umple golul lăsat de armata SUA. Acţiunea Turciei în Siria este un exemplu de încălcare a dreptului internaţional şi este greu de crezut că iniţiativele belicoase ale preşedintelui Erdogan se vor termina odată ce va fi controlată fâşia de 30 de kilometri adâncime de-a lungul graniţei sudice a ţării sale. Kurzii din Irak, mai bine organizaţi şi stăpânind rezervele de petrol din nord, sunt o altă ameninţare pentru Ankara. De fapt, odată ce visele de mărire ale politicienilor şi opiniei publice din Turcia s-au reaprins, Ankara va reprezenta un permanent factor de instabilitate în regiune, provocând şi ameninţând pe oricine, graţie şi poziţiei sale geostrategice deosebite şi a armatei sale numeroase.

În sudul Peninsulei Arabia găsim un alt stat în care SUA au lăsat puterile regionale să soluţioneze un război civil pornit de la diferende religioase: Yemen. De această dată, rolul primordial a fost concesionat Arabiei Saudite, aliatul american principal în zonă. Evident că era de la început o idee deloc strălucită atât timp cât saudiţii sunt promotorii şi finanţatorii internaţionali ai unui sunnism fundamentalist, iar conflictul yemenit se poartă între sunniţi şi rebelii houthi, şiiţi. Aceştia din urmă au găsit sprijin iranian, o altă putere cu tendinţe hegemonice, clerul său şiit visând neîncetat la grandoarea Persiei de odinioară şi la misiunea sa călăuzitoare pentru credincioșii lui Allah. UNICEF a calculat că, din martie 2015, de la intervenţia străină ȋn ţară, au murit zilnic un număr de cinci copii, 400.000 au ajuns malnutriţi, 2.000.000 au abandonat şcoala. Numărul adulţilor ce şi-au abandonat casele nu l-a mai contabilizat nimeni.

Mai înspre est, Irakul eliberat de Saddam Hussein a fost menţinut pe linia de plutire de o forţă armată aliată (SUA & friends) numeroasă. Insurgenţele şi atacurile teroriste au fost evenimente cotidiene pentru cei zece ani în care armatele occidentale au asigurat pacea ţării. Din păcate, gestionarea ţării de către Washington nu a condus la crearea unei administraţii eficiente, nereuşind să asigure reprezentativitatea tuturor poporelor şi confesiunilor din ţară, iar corupţia generalizată a îndepărtat şi mai mult cetăţenii de reprezentanţii oficialităţilor. Ulterior retragerii trupelor din Irak a urmat ofensiva Statului Islamic, cu întreaga sa cohortă de orori.

Exemplul cel mai trist al regiunii nu este Siria, ci Afganistanul. Începȃnd cu anii ’70 ai secolului trecut, Afganistanul nu a mai cunoscut pacea. Din 1978, cȃnd Partidul Democratic Popular Afgan, comunist, finanţat de U.R.S.S., ȋl asasina pe Daoud Khan şi prelua puterea, confruntările armate pare că nu se mai sfȃrşesc.

În urmă cu o lună, retragerea militară americană prognozată fusese sistată în ultima clipă, preşedintele Trump folosindu-se de argumentul unui atentat în urma căruia îşi pierduse viaţa şi un militar român. Un gest care a stârnit mânia şi ameninţările liderilor talibani, care negociau de ani buni preluarea puterii. Intenţia de retragere a trupelor străine fusese aspru criticată chiar de către oficialii militari americani, conştienţi că, odată ce autorităţile afgane vor fi lăsate să gestioneze singure situaţia, se va dezlăntui haosul. Iar prezenţa talibanilor la putere va însemna pierderea drepturilor civile câştigate cu greu şi revenirea la o constituţie islamică demnă de evul mediu.

Credem că istoria Afganistanului din ultimii patruzeci de ani expune cel mai bine modul în care s-au intersectat interelese internaţionale în regiune şi erorile strategilor occidentali care au încercat pacificarea şi îndreptarea ţării către un regim democratic.

Spuneam că în 1978 avea loc în Afganistan o lovitură de stat cu sprijin sovietic. Este format un guvern condus de Mohammed Taraki, care iniţiază reforme laice. Triburile paştune se revoltă, trupele sovietice intră în ţară, guvernul este înlocuit şi se renunţă la reformele iniţiate. Însă războiul civil era deja în toi, Statele Unite se înțeleseseră cu Pakistanul să îi permită livrarea armelor necesare triburilor paștune pentru a rezista împotriva mașinii de război sovietice (ce și-a demonstrat încă o dată brutalitatea în acest război lipsit de sens și contestat chiar de către reprezentanți de marcă ai Partidului Comunist Sovietic), bogații șeici ai Arabiei Saudite, promotori ai sunnismului wahhabit, surprinși de succesul Revoluției islamice șiite din Iran și temători că influența șiită în regiune se va extinde, se vor implica direct în evoluția evenimentelor. Astfel, Afganistanul devine nu doar locul unde se intersectează interesele celor două puteri competitoare, Statele Unite și Uniunea Sovietică, ci se transformă în spațiul înfruntării curentelor de opinie politică și religioasă din Orientul Mijlociu și într-un laborator în care iau naștere principalele organizații teroriste care bântuie acum lumea.

Gherilele afgane autonome formează în 1985 un comitet denumit „Peshawar 7” al cărui scop era să corodoneze lupta împotriva guvernului din Kabul sprijinit de Uniunea Sovietică. Denumirea sa a fost dată după numele orașului pakistanez în care s-a constituit și în a cărui regiune au început a fi antrenați mujahedinii, iar cifra sa reprezintă cele șapte facțiuni de gherilă pe care le reunea. Această organizație, care ar fi trebuit să lupte pentru eliberarea Afganistanului, a fost sprijinită de către Arabia Saudită, Statele Unite, Marea Britanie, Pakistan și chiar China. Principalul finanțator era Regatul Saudit, prin persoana miliardarului Osama bin Laden.

Sovieticii se vor retrage în 1989 din Afganistan, lăsând în urmă sute de mii de morți, un guvern fragil și un război civil în care se vor remarca talibanii, „studenții în teologie”, o grupare de gherilă ce promovează un sunnism radical și aplicarea strictă a legii islamice, șaria. În 1996, aceștia ocupă capitala Kabul și declară Afganistanul „emirat islamic”, deși nu reușesc să stăpânească regiunile din nord. Măsurile lor șochează lumea civilizată, însă găsesc o largă adeziune printre triburi datorită exacerbării sentimentului național și puterii de a pune capăt – prin forța armelor, e adevărat – războiului civil ce distrugea țara de un deceniu. Probabil, niciodată nu ar fi fost inițiată o acțiune de proporțiile Enduring freedom care a dus la înlăturarea acestui regim fundamentalist de către coaliția condusă de către SUA și Marea Britanie dacă talibanii nu ar fi asigurat toate condițiile pentru dezvoltarea organizațiilor teroriste, iar Al-Qaeda lui bin Laden nu ar fi organizat acțiunile din 11 septembrie. În urma operațiunii Enduring Freedom, regimul taliban era înlăturat. Aveau loc alegeri libere, instituțiile democrate reînființate. Ahmed Karzai, un paștun din tribul Popalzai, ce nu își legase numele de guvernarea talibană și cu o genealogie legată de vechea dinastie Durrani ce guvernase Afganistanul în zorii statalității sale, devenea președinte. Va fi, însă, începutul unei perioade controversate care s-a remarcat prin numeroase acte de corupție care au erodat încrederea și așa firavă în noii conducători. Familia Karzai și-a infiltrat membrii la toate nivelele decizionale ale statului, fiind comparată, în presa internațională, cu un clan mafiot, fiind supranumiți în presa internațională „Corleone din Kabul”. Un exemplu tipic pentru ceea ce a însemnat guvernarea Karzai a reprezentat-o Kabul Bank, care a însemnat un faliment de aproape de un milliard de dolari.

Am trecut de la o ţară la alta pentru a sublinia că această regiune a constituit terenul de joacă al marilor puteri după cel de-al doilea război mondial (după primul, acestea şi-au împărţit frăţeşte zona, gestionând fiecare cum putea ţările care au ajuns în sfera lor de influenţă). Tocmai prezenţa occidentală şi sprijinul acordat Israelului au fost germenii fundamentalismului Islamic. Ulterior, ingerinţa sovietică a fost catalizatorul mândriei naţionale afgane şi prilejul oferit serviciilor de informaţii străine de a susţine „lorzii războiului” locali pentru a-i învinge pe inamicii ruşi. Însă argumentul care susţinea lupta lor era fundamentalismul islamic provenit din Arabia Saudită şi care, purtat de victorii, va crea o mişcare a terorii care va trece graniţele Afganistanului odată ce luptătorii victorioşi aici se vor întoarce în ţările lor. Astfel, în loc ca modernizarea politică şi socială să caracterizeze viaţa ţărilor Orientului Mijlociu, acestea s-au întors înspre speranţa unui mod de viaţă tipic perioadei în care se născuse Profetul în urmă cu un mileniu şi jumătate. Iar cum din ascensiunea talibanilor nimeni nu a învăţat nimic, politica susţinerii militare a grupărilor sunnite pentru învingerea regimului Assad a desfigurat Siria şi a creat o catastrofă umanitară.

Iar când lucrurile păreau a se calma, cel puţin într-o parte a acestor state, SUA care, în ultima jumătate de veac a manipulat după bunul plac, împreună cu fidela Mare Britanie, evenimentele regiunii, a găsit de cuviinţă să protejeze banii contribuabilului american şi să lase popoare cărora până acum le vânduse iluzia libertăţii la voia statelor vecine căutătoare a gloriei de odinioară (a se vedea Turcia sau Iranul), ori a faimei pe care o consideră meritată fiindcă din nisipul deşertului pe care îl stăpânesc a ţâşnit petrol (a se vedea Arabia Saudită). O atitudine infantilă de a întoarce spatele aliaţilor şi problemelor, în general, ale cărei consecinţe vor depăşi graniţele statelor lăsate pradă vecinilor şi facţiunilor autoritare sau fundamentaliste interne. Iar valurile de migranţi stârnite de alte confruntări vor ajunge iarăşi la fruntariile Europei care, acum, lasă, pasivă, o regiune de care este legată istoric şi cultural, pe mâna unor autocraţi însetaţi de glorie şi a unor clerici pentru care viaţa credincioşilor valorează mai puţin decât papucii lăsaţi la intrarea moscheilor.    

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp