Sari la continut

De șase ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

La începutul pandemiei, mi-am scris cu lacrimi în ochi testamentul, apoi l-am rupt. Acum râd de mine. Și am mai făcut o nebunie...

Paris.

Foto Getty Images

Era joi dimineața când lumea noastră s-a bulversat. Mi-a luat mai multe zile să pot scrie despre asta coerent. Am pierdut pacea – e război în Ucraina. Și multe resetări au avut loc în mintea mea din acel moment. Pentru orice mamă, asta este o alarmă care îți acoperă cu zgomot puternic celelalte gânduri. Pentru o mamă cu trei băieți, e o sabie a lui Damocles invizibilă, cu vârful deja infipt în inima ta. Pentru câteva zile m-am pierdut în spaimă, instinctul m-a dus fix la baza piramidei lui Maslow.

Curând, cu ochii pe știri, am început să simt vină pentru orice confort pe care îl aveam, gândindu-mă la mamele din adăposturi ce nu-l mai aveau și la toți copiii ori refugiații în suferință. Vină pentru absolut orice moment în care simțeam bucuria normalului. Mă trezeam de mai multe ori pe noapte și verificam dacă a picat Kievul sau nu. Am plâns constant, uitându-mă la știri. Dar cine n-a făcut-o? Trăim în breaking news constant de doi ani, dar încă nu ne-am dezumanizat…M-am revoltat profund, spunăndu-mi că, după doi ani de restricții, omenirea avea nevoie de pace. M-am simțit copleșită și recunoscătoare pentru mobilizarea românilor de la graniță…

Și mai trist, am simțit cum lumea continuă să se împartă de o parte și alta a baricadei, numai că discuțiile nu mai erau acum pro și contra vaccin. Am realizat derapaje mari cu care nu sunt de acord. Curând am realizat că am început să mă autocenzurez în comunicare, pentru că toleranța lumii la mesaje „normale” a scăzut drastic. Am oprit orice reclamă în social media, chiar dacă de abia lansasem niște programe de instruire noi pe amaliasterescu.ro la care s-a muncit mult – mi s-a părut de bun simț. Au fost zile în care am ales să tac, pentru că lumea avea brusc prea mulți experți în geopolitică, în orice.

Mi-am oferit ajutorul. În fața acestei grozăvii simți că niciodată nu e suficient ajutor. Am zâmbit amar, gândindu-mă că bruma mea de rusă a devenit „life skills” zilele acestea.

Am răspuns copiilor la întrebări pline de teamă ca: „Mami o să ne invadeze și pe noi? Mami ce se întâmplă când se dă o bombă nucleară?” Și nu știu cum dar, am împrumutat mental imaginea tatălui din „La vita e bella” care găsește o cale de a-și liniști copilul în mijlocul nenorocirii – așa cred că s-au simțit și au acționat mulți părinți afectați cu adevărat de război în ultimii ani din toate zonele lumii.

La începutul pandemiei, când emoțiile au pus stăpânire pe mintea mea și scenarii sumbre îmi afectau raționalul am luat în considerare pentru prima oară ideea de a-mi face un testament – l-am scris cu lacrimi în ochi și apoi l-am rupt. Acum râd de mine și am curajul să vă vorbesc vouă despre asta. L-am rupt pentru că am refuzat să mă predau spaimei!

După primele zile de război am intrat în mod de supraviețuire și am făcut cam ce a făcut orice familie sau antreprenor cu războiul la graniță. După câteva zile, însă am refuzat să mă mai predau spaimei.

  • Mi-am luat informațiile din mai multe surse de pe glob,  inclusiv din agențiile de presă ruse, pentru că manipularea e la cote maxime. Dar cu doză „raționalizată”. Doar de 2 ori pe zi.
  • Am redus cât am putut scroll-ul pe social media pentru că, fără să vă supărați pe mine, a devenit toxică (exceptând LinkedIN si grupurile de suport dedicate)
  • Mi-am oferit ajutorul cum m-am priceput și nu am făcut tam tam cu asta. Am conștientizat ce stă și ce nu stă în puterea mea să schimb în acest context. M-am rugat într-o mânăstire în munți să găsesc calea prin care pot ajuta mai mult pe cei ce au nevoie.
  • Mi-am hrănit puterea interioară cu tot ceea ce funcționează pentru mine – mi-am conștientizat emoțiile și le-am lăsat să curgă. M-am concentrat pe prezent.
  • Am fost recunoscătoare pentru orice moment de normalitate din viața mea și a familiei mele.
  • Am decis să nu dau forță răului, scriu sau vorbesc despre pace, despre bucuria de trăi și a iubi chiar dacă unii se irită.
  • Am discutat cu oameni pe care mă bazez și care vin dintr-un spectru divers de preocupări și cariere dar mai ales cu cei cu pregătire în strategie militară. Cercetez rațional mai multe unghiuri ale aceleiași probleme căci altfel mă pasc ochelarii de cal.
  • Nu am renunțat la niciun obicei care mă menține sănătoasă la minte, corp și spirit pentru că vin vremuri și mai grele și nu e momentul să fim slabi de înger.
  • Am răspuns cu calm apelurilor panicate din zone din afara războiului, am empatizat dar nu mi-am însușit acele spaime. Am empatizat nu numai cu ucrainienii dar și cu rușii de rând ce au avut curajul să strige în piețe. Și ei sunt victime, ale unei dictaturi – iar cei ce ați trăit dictatura știți cum e. M-am ferit să judec.
  • M-am concentrat pe a construi, în business, în relația cu clienții mei – mi-am oferit suportul. Nu e momentul să renuntăm! Mici sau mari, business-urile trebuie să susțină OAMENII și economia. Mi-am reconsiderat strategiile.
  • Și am mai făcut o nebunie, mi-am ținut promisiunea față de mama mea în vârstă de 73 de ani, că vom merge noi două la Paris, de 8 martie.

La Paris, dragii mei, m-am simit ca și cum am călătorit în trecut (sau o realitate paralelă). Am aterizat dintr-un viitor plin de norii negri ai războiului în trecut… în acea realitate pe care am pierdut-o în 2019. Oamenii se plimbă liniștiți pe malurile Senei, citesc absorbiți cărți în metrou, discută amical pe la terasele aglomerate și scăldate în soare, dansează prin piețe sau își distrează copiii prin parcuri. Merg la spectacole sau la muzee, sau meditează cu ochii închiși prin parcuri, bucurându-se de primăvară, căci da, aici toți pomii au înflorit.

Despre Ucraina am văzut doar două afișe și o copertă de revistă, atât.

Și realizez că parizienii trăiesc ceea ce noi nu am avut șansa – viața după pandemie! Acea eliberare și bucurie. Războiul e undeva departe, e al altora. Așa cum judecam și noi despre toate celelalte zone de război ce nu ne băteau la poartă (vezi Siria). Nu-i acuz de indiferență. Îi invidiez pentru normalitatea vieții de zi cu zi.

Și în mijlocul nebuniei mi-am făcut mama fericită! Orice bucurie măruntă, merită creată în sufletul mamelor zguduite de griji existențiale în aceste zile. Orice gest mărunt contează!

Ne rămâne sarcina dificilă de a ne angaja cu luciditate în reconstruirea normalității vieții noastre aici, să facem din spațiul nostru un spațiu al compasiunii, al unității și al păcii.

Să rămânem oameni!

Articol preluat de pe blogul autorului

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Testamentul făcut cu lacrimi în ochi la începutul pandemiei? Asta, scuzați-mă, este PARANOIA. Acum râdeți de propriul gest - și chiar e de râs. Iată cum e să fim ”receptivi” la propaganda panicardă a guvernelor, care tocmai asta a dorit: inocularea fricii de virus în populație, pentru a fi mai simplu și mai ușor controlabilă. Acum a apărut altă frică: frica de război. Spuneți că ați refuzat la un moment dat să vă predați spaimei. Păi nici nu ar fi trebuit să aveți nicio spaimă, de la început. O îngrijorare, DA. Dar SPAIMĂ?!?!? Vă reamintesc respectuos că UCRAINA e atacată, NU ROMÂNIA. Tonul, spaima și atitudinea Dvs sunt fix de parcă România e acum în război. Faptul că suntem îndurerați pentru ce li se întâmplă ucrainenilor și vrem să îi ajutăm sau că suntem îngrijorați pentru criza economică postbelică pe care o vom resimți cu toții, sunt sentimente normale, justificate, dar faptul că resimțim o spaimă paranoică (evident, fără motivație rațională) e caraghios. Poate, peste un timp veți râde iarăși de propriile spaime iraționale. Dar o s-o țineți tot așa, din spaimă în spaimă? Le veți depăși, cu siguranță, dar vă mănâncă, inițial, o bună parte din viață.
    Dacă e să ne îngrijorăm, eu văd multe motive de îngrijorare pe viitor, dar mai puțin spectaculoase, mai insidioase, mai ascunse; nu mai intru în detalii. Om trăi și om vedea - legea lui OHM :-) :-)
    • Like 0
  • Frumos! Mi-ati înseninat puțin sufletul. Felicitări!
    • Like 0


Îți recomandăm

UNStudio 1

UNStudio este unul dintre cele mai cunoscute și apreciate birouri de arhitectură din lume, cu filiale în Amsterdam, Frankfurt, Shanghai, Hong Kong, Dubai și Melbourne. are în portofoliu peste 120 de proiecte internaționale, precum clădiri de birouri, rezidențiale, muzee, poduri, dar și masterplanuri urbane. Printre cele mai cunoscute lucrări - Podul Erasmus din Rotterdam, Mercedes-Benz Museum din Stuttgart, Arnhem Central Station, Designul Doha Metro Station.

Citește mai mult

Marius Sava

„La mine pacienții nu vin niciodată singuri, vin cu partenerul”, spune medicul specialist pneumolog Marius Sava, cu competențe în somnologie, de la Rețeaua Privată de Sănătate Regina Maria, despre cei care ajung la ușa cabinetului cu simptome de apnee în somn.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Mihai Bran - Claudiu Pandaru

Când medicul psihiatru Mihai Bran le-a povestit colegilor săi de la muncă, în 2015, că ar vrea să își facă un startup în domeniul serviciilor de telemedicină, pentru a-și putea urmări mai ușor pacienții, cei mai mulți dintre ei au izbucnit în râs, neîncrezători. În prezent, business-ul său, ATLAS, pornit alături de câțiva prieteni IT-ști, a ajuns la o cifră de afaceri de un milion de euro și 400.000 de utilizatori.

Citește mai mult

Food waste Japonia

„În Japonia mâncarea e un personaj din marea poveste a lumii, un prim pas în călătorie. Fiecare regiune are cel puțin un ingredient sau o mâncare pentru care e faimoasă și care, când îi vine sezonul, e consumată în restul Japoniei. E și o formă ritualică de a reuni timpuri, locuri și oameni. Mâncarea japoneză e o formă de echilibru”, spune scriitorul George Moise într-un interviu pentru habits by Republica.

Citește mai mult