Foto Getty Images
Era joi dimineața când lumea noastră s-a bulversat. Mi-a luat mai multe zile să pot scrie despre asta coerent. Am pierdut pacea – e război în Ucraina. Și multe resetări au avut loc în mintea mea din acel moment. Pentru orice mamă, asta este o alarmă care îți acoperă cu zgomot puternic celelalte gânduri. Pentru o mamă cu trei băieți, e o sabie a lui Damocles invizibilă, cu vârful deja infipt în inima ta. Pentru câteva zile m-am pierdut în spaimă, instinctul m-a dus fix la baza piramidei lui Maslow.
Curând, cu ochii pe știri, am început să simt vină pentru orice confort pe care îl aveam, gândindu-mă la mamele din adăposturi ce nu-l mai aveau și la toți copiii ori refugiații în suferință. Vină pentru absolut orice moment în care simțeam bucuria normalului. Mă trezeam de mai multe ori pe noapte și verificam dacă a picat Kievul sau nu. Am plâns constant, uitându-mă la știri. Dar cine n-a făcut-o? Trăim în breaking news constant de doi ani, dar încă nu ne-am dezumanizat…M-am revoltat profund, spunăndu-mi că, după doi ani de restricții, omenirea avea nevoie de pace. M-am simțit copleșită și recunoscătoare pentru mobilizarea românilor de la graniță…
Și mai trist, am simțit cum lumea continuă să se împartă de o parte și alta a baricadei, numai că discuțiile nu mai erau acum pro și contra vaccin. Am realizat derapaje mari cu care nu sunt de acord. Curând am realizat că am început să mă autocenzurez în comunicare, pentru că toleranța lumii la mesaje „normale” a scăzut drastic. Am oprit orice reclamă în social media, chiar dacă de abia lansasem niște programe de instruire noi pe amaliasterescu.ro la care s-a muncit mult – mi s-a părut de bun simț. Au fost zile în care am ales să tac, pentru că lumea avea brusc prea mulți experți în geopolitică, în orice.
Mi-am oferit ajutorul. În fața acestei grozăvii simți că niciodată nu e suficient ajutor. Am zâmbit amar, gândindu-mă că bruma mea de rusă a devenit „life skills” zilele acestea.
Am răspuns copiilor la întrebări pline de teamă ca: „Mami o să ne invadeze și pe noi? Mami ce se întâmplă când se dă o bombă nucleară?” Și nu știu cum dar, am împrumutat mental imaginea tatălui din „La vita e bella” care găsește o cale de a-și liniști copilul în mijlocul nenorocirii – așa cred că s-au simțit și au acționat mulți părinți afectați cu adevărat de război în ultimii ani din toate zonele lumii.
La începutul pandemiei, când emoțiile au pus stăpânire pe mintea mea și scenarii sumbre îmi afectau raționalul am luat în considerare pentru prima oară ideea de a-mi face un testament – l-am scris cu lacrimi în ochi și apoi l-am rupt. Acum râd de mine și am curajul să vă vorbesc vouă despre asta. L-am rupt pentru că am refuzat să mă predau spaimei!
După primele zile de război am intrat în mod de supraviețuire și am făcut cam ce a făcut orice familie sau antreprenor cu războiul la graniță. După câteva zile, însă am refuzat să mă mai predau spaimei.
- Mi-am luat informațiile din mai multe surse de pe glob, inclusiv din agențiile de presă ruse, pentru că manipularea e la cote maxime. Dar cu doză „raționalizată”. Doar de 2 ori pe zi.
- Am redus cât am putut scroll-ul pe social media pentru că, fără să vă supărați pe mine, a devenit toxică (exceptând LinkedIN si grupurile de suport dedicate)
- Mi-am oferit ajutorul cum m-am priceput și nu am făcut tam tam cu asta. Am conștientizat ce stă și ce nu stă în puterea mea să schimb în acest context. M-am rugat într-o mânăstire în munți să găsesc calea prin care pot ajuta mai mult pe cei ce au nevoie.
- Mi-am hrănit puterea interioară cu tot ceea ce funcționează pentru mine – mi-am conștientizat emoțiile și le-am lăsat să curgă. M-am concentrat pe prezent.
- Am fost recunoscătoare pentru orice moment de normalitate din viața mea și a familiei mele.
- Am decis să nu dau forță răului, scriu sau vorbesc despre pace, despre bucuria de trăi și a iubi chiar dacă unii se irită.
- Am discutat cu oameni pe care mă bazez și care vin dintr-un spectru divers de preocupări și cariere dar mai ales cu cei cu pregătire în strategie militară. Cercetez rațional mai multe unghiuri ale aceleiași probleme căci altfel mă pasc ochelarii de cal.
- Nu am renunțat la niciun obicei care mă menține sănătoasă la minte, corp și spirit pentru că vin vremuri și mai grele și nu e momentul să fim slabi de înger.
- Am răspuns cu calm apelurilor panicate din zone din afara războiului, am empatizat dar nu mi-am însușit acele spaime. Am empatizat nu numai cu ucrainienii dar și cu rușii de rând ce au avut curajul să strige în piețe. Și ei sunt victime, ale unei dictaturi – iar cei ce ați trăit dictatura știți cum e. M-am ferit să judec.
- M-am concentrat pe a construi, în business, în relația cu clienții mei – mi-am oferit suportul. Nu e momentul să renuntăm! Mici sau mari, business-urile trebuie să susțină OAMENII și economia. Mi-am reconsiderat strategiile.
- Și am mai făcut o nebunie, mi-am ținut promisiunea față de mama mea în vârstă de 73 de ani, că vom merge noi două la Paris, de 8 martie.
La Paris, dragii mei, m-am simit ca și cum am călătorit în trecut (sau o realitate paralelă). Am aterizat dintr-un viitor plin de norii negri ai războiului în trecut… în acea realitate pe care am pierdut-o în 2019. Oamenii se plimbă liniștiți pe malurile Senei, citesc absorbiți cărți în metrou, discută amical pe la terasele aglomerate și scăldate în soare, dansează prin piețe sau își distrează copiii prin parcuri. Merg la spectacole sau la muzee, sau meditează cu ochii închiși prin parcuri, bucurându-se de primăvară, căci da, aici toți pomii au înflorit.
Despre Ucraina am văzut doar două afișe și o copertă de revistă, atât.
Și realizez că parizienii trăiesc ceea ce noi nu am avut șansa – viața după pandemie! Acea eliberare și bucurie. Războiul e undeva departe, e al altora. Așa cum judecam și noi despre toate celelalte zone de război ce nu ne băteau la poartă (vezi Siria). Nu-i acuz de indiferență. Îi invidiez pentru normalitatea vieții de zi cu zi.
Și în mijlocul nebuniei mi-am făcut mama fericită! Orice bucurie măruntă, merită creată în sufletul mamelor zguduite de griji existențiale în aceste zile. Orice gest mărunt contează!
Ne rămâne sarcina dificilă de a ne angaja cu luciditate în reconstruirea normalității vieții noastre aici, să facem din spațiul nostru un spațiu al compasiunii, al unității și al păcii.
Să rămânem oameni!
Articol preluat de pe blogul autorului
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Dacă e să ne îngrijorăm, eu văd multe motive de îngrijorare pe viitor, dar mai puțin spectaculoase, mai insidioase, mai ascunse; nu mai intru în detalii. Om trăi și om vedea - legea lui OHM :-) :-)