Tabu: psihoterapia după spovedanie. „Am avut în cabinet oameni cu ideație suicidară, după o discuție cu un preot legată de orientarea sexuală sau de un avort”

Recenta dispută legată de mesajul unei biete melodii a trupei Taxi readuce în minte întrebarea: ce rol joacă religia în viața noastră? Unde e bună și unde nu ar trebui să se amestece? Unul dintre subiectele nediscutate aproape deloc, de-a dreptul tabu (pentru că e vorba și de secretul terapeutic și de cel al spovedaniei) este impactul religiei asupra sănătății psihice a oamenilor. Cât te ajută credința? De unde încolo nu te mai ajută, ci devine dezadaptativă, îți face rău? Religia poate fi o bună modalitate de coping la stres (te ajută să faci față problemelor): dacă ești bolnav, dacă cineva apropiat suferă, credința e un balsam. Ideea că boala, suferința, persecuția au un sens în alt univers, e terapeutică. Așa cum a fost pentru deținuții politici din perioada comunistă. Acesta este efectul psihologic pozitiv al credinței.

Dar, mult prea adesea, e și altceva: un mod de a culpabiliza gratuit, de a te plasa tu, credinciosul, într-o poziție moral superioară, ce nu are nevoie de argumente (că doar tu știi mai bine, te-a luminat Dumnezeu), un mod de a impune o viziune ignorantă, retrogradă și cauzatoare de probleme psihologice.  

Am întrebat două psihoterapeute cu experiență vastă (și care fac prin discursul lor public psihoeducație oamenilor), care este impactul așa zisei psihoterapii religioase asupra oamenilor (adică ce rol terapeutic are de fapt un preot la spovedanie). Le-am mai întrebat cum cred ele că ar trebui să fie predată religia la școală. Educația religioasă în școală nu e deloc un subiect epuizat ori neimportant. Felul cum se predă în școală religia poate genera indivizi adaptați și sănătoși, ori, dimpotrivă, dezechilibrați și inadaptați.

Aurora Liiceanu: Femeile sunt mai înclinate spre superstiții

„Cred că mesajul preoților la spovedanie este să arate oamenilor că există o distincție între bine și rău. Că noi, fiind înclinați către rău prin natura noastră, trebuie să mărturisim totul, iar preotul este un intermediar care implicit solicită lui Dumnezeu iertarea. Am cunoscut o femeie de la țară ce credea că o fostă iubită a unui bărbat i-a dat celei pe care bărbatul o iubea în acel moment, din gelozie și abandon, o bomboană cu draci în ea. Noua iubită a devenit posedată de draci și a fost nevoie de exorcizare... Însă altă femeie, mai liberă la minte, tot de la țară, a renunțat la biserică că nu i se dădea voie să vină cu lumânări de acasă când intra în biserică. 

Am mai avut un pacient dezamăgit de psihologul la care fusese soția lui, schimbată mental de psihoterapeut, spre tristețea soțului. Femeia s-a îndreptat cu totul spre biserică, spovedindu-se permanent, avea în preot un duhovnic constant. Aș spune că femeile sunt mai înclinate spre superstiții. Ele sunt depozitarele tradițiilor, ele știu rostul legat de naștere, căsătorie și moarte. 

Spre deosebire de catolici, în ortodoxism esențiale sunt ritualurile și obiceiurile, nu cunoștințele despre religie. Cultura teologică este aproape inexistentă. Tolstoi, un mare credincios, spunea că „nu putem înțelege dimensiunea tragică a vieții prin rațiune, ci numai prin înțelepciunea inimii. Încrederea prea mare în intelectul uman nu duce la mântuire.“ Eu aș adăuga că majoritatea preoțimii ortodoxe este intelectual aproape de omul obișnuit, adică sunt lipsiți de cultură teologică, în sensul unei înțelegeri elevate. Am cunoscut un preot, foarte plin de rolul lui, care preda la Teologie, și care susținea cu tărie că numele localității Periș vine de la Paris... Știa despre Paris doar din vorbe, nu călătorise, era perfect incult. Arogant, sigur pe el și exersa mereu raportul de putere în relațiile cu oamenii, indiferent de interlocutor.

În problema religiei în școală: „Religia în școli ar trebui să fie predată ca o ramură a antropologiei culturale. Lumea credințelor este largă, versiunile sunt particulare, dar au în comun nevoia ancestrală a omului de a da explicații necunoscutului și limitelor lui de cunoaștere a lumii. Religiozitatea este o trăsătură comportamentală. În lume, idolatria există dincolo de religie. Dar cel mai fascinant lucru este apropierea între psihopatologie, psihiatrie și habotnicie sau chiar obsesie. 

Ceea ce mă uimește pe mine, personal, este contradicția dintre mesajul bisericesc ce promovează supunerea voluntară, smerenia, și mesajul lor din media: proactiv, 5% agresiv, asertiv, competitiv etc. Dacă la lecțiile de religie s-ar începe cu ideea limitelor cunoașterii umane, nevoia umană de certitudini, de repere, cu fragilitatea noastră, și de aici la construcțiile religioase, diferite, în versiuni, dar toate având același rol psihologic, poate din școală copiii ar ieși altfel. Nu inoculați cu idei care nu se potrivesc cu viața. Până la urmă comportamentul religios este o problemă personală, o alegere, nu trebuie impus. Și nu contează religia ca materie în școală, ci mai mult cine și cum predă”.

Miruna Stănculescu: Credința în Dumnezeu și sexul nu au absolut nicio legătură

Miruna Stănculescu e psihoterapeut cognitiv comportamental. Iată punctul său de vedere, pornind de la ceea ce întâlnește în cabinet: „Spovedania are legătură, nu-i așa, cu mărturisirea păcatelor comise. Asta prespune că omul care apelează la ea se simte chinuit de vinovăție, își caută liniștea sufletească. Se judecă deja pe sine pentru și are nevoie de iertare. Dacă în loc de iertare primește o judecată la fel de aspră sau chiar mai aspră, rezultatul este și mai multă traumă. Apelul la spovedanie se face de pe o poziție de înaltă vulnerabilitate, așa că și impactul acesteia este însemnat. 

Se mai știe că Biserica are niște subiecte „tabu“. Sexul, de pildă, este unul dintre acestea. Cu toate legăturile aferente: sexul premarital, divorțul, adulterul sau avortul - subiecte care pot incita un soi de indignare violentă din partea preotului. Nu mai vorbim de homosexualitate ori de transexualitate. Dar credința în Dumnezeu și sexul nu au absolut nicio legătură. Poți fi, de pildă, atât creștin, cât și homosexual. Sau, poți fi creștin și, în același timp, să te vezi nevoit (din motive medicale, economice sau sociale) să apelezi la avort. Cei care au nenorocul să fie autentic religioși și, în același timp, să ajungă într-o situație activ înfierată de Biserică experimentează, de cele mai multe ori, un soi de excomunicare spirituală, care nu face decât să agraveze sentimentele de inadecvare și de vinovăție, și să adauge la acestea și anxietatea generată de amenințări cu pedepse veșnice și cumplite. Consecințele sunt foarte serioase: am avut clienți la terapie pe care i-am preluat cu ideație suicidară. Oameni care se gândeau să-și pună capăt zilelelor, în urma unei discuții cu un preot legată de orientarea lor sexuală sau de un avort. Preotul nu a reușit să ajute omul să se liniștească, ci doar a dus vinovăția la un nivel aproape imposibil de suportat. 

„Am avut clienți la terapie pe care i-am preluat cu ideație suicidară. Oameni care se gândeau să-și pună capăt zilelelor, în urma unei discuții cu un preot legată de orientarea lor sexuală sau de un avort. Preotul nu a reușit să ajute omul să se liniștească, ci doar a dus vinovăția la un nivel aproape imposibil de suportat”.

Alt caz care îmi vine în minte este cel în care pornește de la ideea „Ce Dumnezeu a făcut, omul să nu desfacă“. O femeie crede în Dumnezeu și e măritată cu un bărbat alcoolic și violent. Ea se duce la spovedanie regulat, iar de acolo află că Dumnezeu „știe el de ce face“. Și că treaba ei e să îndure și să se roage. „Între scandaluri și doar după ce îi treceau vânătăile...“, aș adăuga eu. Alt caz are legătură cu tipul de religie cu mesaj de pedeapsă. În care totul se plătește și în care tot ce e bun vine de undeva de sus, și tot ce e rău e din vina ta. Omul ajunge să trăiască terorizat de consecințele care îl pot trăsni în orice moment, copleșit de ritualurile menite să-l „pună bine“ cu divinitatea. Eu nu cred în Dumnezeu, dar dacă aș crede, aș crede într-unul care iubește, care înțelege și care ajută. Sau unul măcar indiferent...

Nu în ultimul rând, sunt cazurile în care Biserica ajunge să comunice adevărul conform căruia suntem toți copiii Domnului, dar nu prea. Cazurile nefericite în care, pentru că oamenii nu corespund flagrant cu principiile Bisericii (orientare sexuală sau, ce să vezi, muzicală!) preotul agravează sentimentul de inadecvare. Am avut în cabinet oameni judecați aspru de preot pentru tatuaje sau pentru vestimentația „de rocker“. Pentru el era clară legătura dintre dificultățile din viața lor și pedeapsa divină. Nu corespundeau regulilor”.

Predarea religia în școală e deseori un exemplu de ignoranță agresivă și periculoasă

Miruna Stănculescu despre educația religioasă: „Religia și spiritualitatea sunt parte integrantă a civilizației umane. Dar cred că ar fi util să luăm în calcul că o școală oferă educație bazată pe informație corectă. Pentru mine asta înseamnă că da, istoria religiilor este mai mult decât utilă, dar, în același timp, de dogma religioasă trebuie să se ocupe Biserica, nu școala. Școala de calitate este, cred eu, datoare să păstreze echidistanță și obiectivitate. Fiica mea are 27 de ani și poate că lucrurile s-au mai schimbat de când avea ea parte de ora de religie. De exemplu, în perioada școlarității ei religia nu era opțională, era în orar. Sper că, între timp un copil de gimnaziu nu mai e numit „Satană“ de către profesorul de religie, pentru că își permite să corijeze afirmația „crucea a fost făcută după Mântuitor“. Corecția copilului este corectă. A spus doar că, din câte știe ea, oamenii au fost răstigniți și înainte de Cristos, și deci crucea se inventase înainte.

Iată de plidă relatarea ei despre un alt subiect. „Discuția a pornit de la el [profesorul], care spunea că folosirea contraceptivelor sau prezervativelor e un păcat. OK, și cu bolile transmisibile sexual ce facem?! Nu e cam periculos să spunem așa ceva copiilor?! Că avortul e un păcat și mai mare, că focurile iadului, etc. Iar eu am zis că nu cred că putem vopsi lucrurile în alb au negru: de exemplu ce ne facem cu o copilă de 15 ani violată, care a rămas gravidă? Acela a fost planul Domnului pentru ea? E de datoria ei să ducă planul la bun sfârșit și să nască, crească și iubească copilul? Și eu mă gândeam: „Ce treabă are Dumnezeu cu planurile mele de carieră? Nu vreau copil la 15 ani, am altă treabă, mulțumesc frumos!“ 

După cum ziceam, sper ca lucrurile să se fi schimbat. Dar fiica mea a avut norocul să aibă un mediu în care să poată adresa toate întrebările. Dar ce se întâmplă cu copiii care nu-l au? Statisticile autohtone ne spun că în perioada 2009-2012 peste 90 000 de fete cu vârsta de până în 19 ani au devenit mame (locul al doilea în Europa) și că alte 39 000 au făcut întreruperi de sarcină. Dintre cele care au devenit mame, 3000 aveau sub 15 ani. Restul aveau între 15 și 19 ani. Sunt aproape sigură că toate au făcut religie la școală. Poate era mai bine dacă măcar jumătate făceau ore de educație sexuală...

Sunt sigură că există și preoți de un nivel diferit de cultură. Dar mai cred și că educația religioasă ar trebui lăsată la biserică, și să fie o chestie de alegere personală. Scopul învățământului este să producă indivizi informați și capabili să ajungă să se susțină economic și să se integreze social, nu indivizi care să creadă, obligatoriu, în Dumnezeu. Oameni care, eventual, care să aleagă să o facă, netraumatizați, neîndoctinați și din convingere.

Concluziile le deduceți dumneavoastră”. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp