Laura Imai Messina s-a născut la Roma, iar la vârsta de 23 de ani a ajuns în Japonia, îndrăgostită de limba și cultura acestei țări. A hotărât să se stabilească în capitala niponă, unde a obținut un doctorat la Tokyo University of Foreign Studies, iar în prezent scrie ficțiune și ține cursuri universitare de limba italiană. În 2020 a publicat un roman emoționant, Ce încredințăm vântului, tradus deja în 20 de limbi și publicat în română la Humanitas Fiction. Recent, scriitoarea s-a aflat la București pentru a-și lansa o nouă carte, Viețile secrete ale culorilor, apărută tot la Humanitas Fiction.
În ambele romane, autoarea reușește să facă să coexiste două stări ireconciliabile, absența dureroasă provocată de pierderea unui om drag și bogăția de nuanțe a vieții. Ce încredințăm vântului pleacă de la un fapt real, de la un loc tulburător din Japonia zilelor noastre, devenit loc de pelerinaj și alinare după devastatorul tsunami din anul 2011. „Într-o zi cineva a instalat o cabină telefonică în grădina casei sale, la poalele muntelui Kujira-yama, adică Muntele Balenei, în imediata apropiere a orașului Otsuchi, unul dintre locurile cele mai grav lovite de tsunami-ul din 11 martie 2011. În interiorul ei se află un telefon vechi, negru, care însă nu este conectat și care poartă glasurile în văzduh. Mii de persoane merg în pelerinaj la el în fiecare an”. Acesta este punctul de plecare al poveștii în care Yui, o femeie care și-a pierdut fiica și mama în urma dezastrului, află despre Telefonul Vântului, care în final îi redă rațiunea de a trăi.
La data la care Laura Imai Messina a aflat ea însăși de existența lui, peste 35.000 de oameni ajunseseră la poalele Muntelui Balenei pentru a-și încredința durerea vântului - rude apropiate ale celor pieriți în tsunami, părinți ai unor tineri căzuți victime sinuciderii, oameni care nu au mai avut niciodată șansa de a-și lua rămas bun.
Unii vin doar până aproape de cabină și se întorc din drum. Fiecare face ceea ce simte și ceea ce poate.
„Sensul cărții este exact acesta, de a găsi un telefon al vântului personal prin care să te poți pune în legătură cu propria pierdere”
Ca toată lumea din Japonia, Laura Imai Messina a abordat acest loc cu delicatețe pentru ca nu cumva prezența ei acolo să tulbure. „Fiul celui care are în grijă telefonul locuiește foarte aproape de mine. Am fost acolo, am văzut Telefonul Vântului, păstrez legătura cu cel care îl are în grijă, dar nu am vorbit cu nimeni dintre cei care l-au folosit, pentru că este ceva extrem de intim. Japonezii țin enorm la acest spațiu propriu, atât de mult încât ei, de exemplu, nici nu se înfurie. Cu atât mai mult trebuie să ai grijă de astfel de oameni care nu se protejează prin furie de intruziunile celorlalți”, a spus Laura Imai Messina într-o discuție cu Republica. După publicarea romanului, în plină pandemie, autoarea a sperat că acei cititori care au suferit o pierdere își vor găsi în el sprijin pentru a-și trăi durerea.
„Am sperat să găsească modalități de a intra într-un soi de legătură prin care să-și trăiască pierderile, prin care să-și trăiască doliul. indiferent ce ar însemna asta. De exemplu, au apărut, nu doar în Italia, ci și în alte locuri, telefoane ale vântului, eu știu trei sau patru cazuri. Vorbesc de locuri concrete, dar există și forme foarte personale ale Telefonului Vântului. O cititoare care își pierduse tatăl și nu reușea să își trăiască în mod firesc doliul, care o apăsa foarte mult, a început, în urma lecturii romanului, să vorbească cu tatăl ei în momentul în care dădea drumul la mașina de spălat. În tot acest zgomot, în care ceilalți nu o puteau auzi, a început să vorbească cu tatăl ei. Pentru mine, lucrul acesta este mai important decât orice. Sensul cărții este exact acesta, de a găsi un telefon al vântului personal, prin care să te poți pune în legătură cu propria pierdere și să o poți trăi într-un mod mai firesc, dându-i glas”, a spus autoarea.
„Atunci când sunt lipsită de inspirație mă duc la cărțile lui Cioran”
În „Viețile culorilor”, cea de-a doua sa carte apărută în limba română, Laura Imai Messina spune povestea relației dintre Mio, o tânără care percepe culorile în nuanțe infinit mai detaliate decât le pot sesiza toți ceilalți, și Aoi, un tânăr daltonist, care a moștenit de la tatăl său meseria de a-i conduce pe oameni pe ultimul drum. Pe parcursul cărții, autoarea face referire în câteva rânduri la scrierile lui Emil Cioran, pe care l-a descoperit pe când era în Japonia.
„Interesul față de el s-a născut din întâmplare, după ce un regizor mi-a vorbit despre Cioran și asta mi-a stârnit curiozitatea. Așa că am început să-l citesc și s-a dezvoltat o legătură particulară, deosebită. Nu-i împărtășesc nihilismul și nici pesimismul, ceea ce mă fascinează este limba pe care o folosește, îl văd mai degrabă ca pe un scriitor, nu ca pe un filozof. Mi se pare că limbajul pe care îl folosește este unul din cele mai esențializate și rafinate limbaje scriitoricești, iar atunci când sunt lipsită de inspirație mă duc la cărțile lui. Am citit tot ce s-a tradus în italiană de Cioran”, mărturisește Laura Imai Messina.
Eroina romanului ei, Mio, este capabilă să descrie culorile la un nivel neobișnuit de detaliu.
„Percepția culorii nu este una comunicabilă, în definitiv, nu putem fi convinși că atunci când spunem alb sau maro sau negru, vedem aceeași nuanță. Probabil că vedem și percepem nuanțe ușor diferite ale aceleiași culori pe care o numim cu un singur cuvânt. Și, paradoxal, ca să înțelegem mai bine aceste culori folosim nu vizualul, ci cuvintele. În momentul în care am înțeles asta, mi-am dat seama că voi surprinde culorile, în momentul în care voi scrie despre ele”, explică autoarea.
Fără să știe de problema de percepție a iubitului ei, Mio se simte trădată când află că este daltonist. „De ce? Pentru că ea consideră că, odată ce el nu poate vedea lucruri și nu le poate înțelege așa cum le vede ea, nu o poate iubi pentru ceea ce ei i se pare că este lucrul cel mai bun pe care îl are. Însă înțelege ulterior această lecție mare, și anume că el o iubește nu pentru felul în care vede culorile, ci iubește de fapt toată această poezie cu care ea încarcă culorile și efortul pe care îl face de a le explica nuanțele celorlalți”, arată Laura Imai Messina.
„În Japonia inclusiv relațiile se construiesc cu un anumit calm și într-un anumit ritm”
Cărțile ei sunt pline de detalii din cultura japoneză, pe care a ajuns să o descopere prin intermediul ideogramelor. În vremea în care desenele manga și anime-ul făceau furori în Italia, familia strictă a scriitoarei i-a interzis accesul la aceste distracții adolescentine. Mai târziu, a fost fascinată însă de ideogramele japoneze care i-au apărut pe o pagină web, în momentul în care a vrut să îi facă iubitului ei cadou un curs de limba japoneză.. „Acela a fost momentul îndrăgostirii mele. M-am îndrăgostit mai întâi de limbă, m-a fascinat complexitatea ei, fluiditatea ei și asta a hrănit după aceea dorința de a cunoaște mai departe cultura japoneză”, povestește autoarea.
Japonia, unde a avea să ajungă nu peste mult timp, i-a schimbat felul latin de a fi. „Japonia m-a liniștit, mi-a dat un calm pe care nu-l aveam înainte. M-a învățat că, pentru fiecare pas și fiecare moment de trecere, e nevoie de un timp anume. În Japonia, inclusiv relațiile se construiesc cu un anumit calm și într-un anumit ritm. Am învățat cum să-l practic și credeam că l-am dobândit până să apară copiii. Atunci italianca din mine s-a reîntors într-o anumită măsură. Sunt convinsă că Japonia m-a învățat o cu totul altă atenție la detaliu, m-a învățat ceea ce este bun și frumos înainte de ceea ce e rău și urât”, spune ea.
„Când ai copii, totul te privește, totul te atinge”
Odată cu nașterea celor doi băieți ai săi, a căpătat o altă deschidere față de lume.
„Când ai copii, totul te privește, totul te atinge. Asta duce și la un soi de salt calitativ al imaginației, în sensul în care îți dai seama că oricare om de lângă tine este copilul cuiva sau poate să fie părintele cuiva. Așa am ajuns la alt mod de a privi necunoscuții de lângă mine, pentru că îi înțeleg ca pe o parte a aceleiași umanități, înțeleg mult mai bine această apropiere. În același timp, asta duce la și mai multă fragilitate și la mult mai multă deschidere în a percepe suferința”, crede scriitoarea.
Își educă băieții în limba italiană, într-o casă plină cu cărți și le citește în fiecare seară înainte de culcare, indiferent în ce colț al lumii se află.
„E ca o promisiune pe care eu mi-o duc până la capăt. Mi-o țin deci, iar pentru ei este o dovadă că lucrurile continuă să meargă cum trebuie, că lucrurile sunt în matca lor obișnuită în momentul în care eu îi sun, indiferent unde sunt. Uneori mi s-a întâmplat să fiu în tren sau să fie o diferență mare de fus orar. Uneori nu am cărți la mine, dar le citesc ceva din telefon sau inventez pur și simplu o poveste”, spune scriitoarea.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.