Foto: Profimedia Images
Ștergarul nu a fost inventat pentru că oamenii mergeau la scăldătoare și se săturaseră să umble cu hainele ude, ajungând să se plângă că i-a pătruns umezeala până la oase, ci pentru ca, tolăniți în jurul focului, după ce-și potoleau foamea cu ciozvârte de vânat, să nu le rămână pe degete urme de fum și grăsimi urât mirositoare, pentru că deranja la scărpinatul în ureche. Din același motiv mulți erau probabil refuzați în cotloanele peșterilor conjugale, drept dovadă, niște străbunici puși pe șotii au inserat povestea cu bucluc în șirul celor o mie și una de nopți și tot atâtea pătimiri și învățăminte.
Cuvântul ștergar se trage din latinescul extergere (a șterge), în timp ce prosopul s-a flaușat cu neogreceștile: prosopon (față)/ prosopis (ștergar). Între Zeus și Jupiter s-ar putea ca singura neînțelegere să fi fost bucata de pânză donată de Ino nerecunoscătorului Ulise, după ce oamenii tătucului calului troian, neînvățați să se șteargă la gură cu șervețelul, au reușit s-o enerveze până și pe mult mai înțelegătoarea, dar la fel de frumoasa Circe. Că dacă a fost să fie circ, nici Homer nu a avut ce face! Ceva mai târziu, o mult mai virtuoasă Veronică a șters, tot cu o bucată de pânză, sudoarea de pe chipul celui ce avea să fie și El dezamăgit de bărbați. Pentru că se apropie Paștele și pentru că Biblia a strâns la piept tot ce i-a fost drag din poveștile antichității, dăruind în continuare Lumină celor fascinați de Cuvânt, voi porni și eu de la o poveste mai veche, minunat ilustrată în poemul lui Costache Ioanid „Ștergarul”, urmând a înșira, mărgăritărind, și povestea mea. Pentru poezia lui Costache Ioanid și pentru interpretarea plină de har a actriței Daniela Nane voi lăsa niște link-uri.
Poemul „Ștergarul” începe cu ceea ce purtătorul de cod Leonardo da Vinci a lăsat în grija umanității drept „Cina cea de taină”. Isus Christos se întreabă, fără nădejde de răspuns, de va lua careva dintre ucenici asupra sa smerenia de a le spăla picioarele celorlalți. Rămâne tot atât de singur în așteptări ca și mai târziu, când crezul i se crucifică pe spate. Ucenicii nu s-au deranjat nu pentru că le-ar fi fost lene, ci pentru că atunci, ca și acum, au considerat că li se cuvenea. Dumnezeu a fost asimilat dintru început drept o entitate masculină, Isus Christos a fost și El bărbat, primul creat, Adam, așijderea, și-atunci bărbații au socotit, timp de milenii, că lumea le-ar fi fost dedicată. Ba au pus la cale tot felul de codificări pentru ca numai ei, prin vrednicie, să găsească salvare, considerând femeile mai mult un soi de vehicul, de tandrețe, bineînțeles.
Eu cred că Dumnezeu încă deliberează, deși dezamăgit să-și vadă Fiul umilit și ucis, mereu și mereu, de niște creaturi trase de nas de propria aroganță. Ar fi putut să lase să se aștearnă iar colbul, dar cred că a ajuns să-și binecuvânteze vârstele pentru că într-o clipă de prolifică inspirație a creat și femeia. Eu știu o soră Mărioară care nu s-a lăsat de multe ori rugată.
Povestea pe care am de gând să v-o spun o port cu grijă, pentru că este o prețioasă moștenire de familie.
Se întâmpla când luam masa sau când îmi făceam temele acasă, uneori chiar atunci când ne spuneam rugăciunea sau ne pregăteam să mergem la culcare.
Bătăi grăbite la ușă. Rugăminți de ajutor venite mai mult în șoaptă. Bunica deschidea ușa, fără a întreba cine ne deranja. În lumina slabă de pe hol apărea mai întâi o față plânsă de nevastă tânără, ținând de mână un copil, altul în brațe, și încă doi ținându-i-se de fuste.
Povestea era aproape de fiecare dată aceeași: zi de salariu petrecută, după orele de serviciu, cu colegii, bârfe și motive de gelozie, mai puțini bani aduși acasă și foarte multe cocoșisme.
Bunica le învăța pe tinerele neveste din vecini să nu caute gâlceavă când neuronii bărbaților lor le erau încă la scăldătoare, ci să lase reproșurile pe a doua zi. Unii, însă, mai ridicau și mâna dacă nu erau serviți cu friptură, după ce în zilele numărate de dinainte de salariu nu avuseseră bani nici de borș de zarzavat. Nemaivorbind de lapte pentru copii.
Bunica dădea ordine de limonadă. Nici nu mai întreba de lămâi, le trimitea pe neveste direct la cămară. Lămâile erau pe atunci cu adevărat fructe exotice, dar șefa de la alimentara aproba bunele tratamente ale bunică-mii și-i punea deoparte câte o jumătate de kilogram. Limonada era pentru dimineața de după, ca să contracareze durerile de cap și greața.
După ce copiilor li se dădeau biscuiți și jucării, bunica, înarmată cu ștergarul de la bucătărie, pleca la negocieri cu instigatorul la divorț. Vinovatul era ghidat, prin metoda loviturii de ștergar la spinare, către dormitor, după care i se ura noapte bună. Nu am văzut niciodată pe vreunul să vocifereze mai mult de cât era necesar sau să ridice mâna la bunica. Eu bineînțeles că eram tot timpul pe urmele ei, altfel de unde aș fi știut să vă spun povestea? Pe atunci nu erau droguri, băutura era mai mult naturală, mâncarea la fel, numai pe streche se mai putea da vina pentru deranj. Oamenii primeau mai multă educație în familie, și, vrând-nevrând, și mai multă la școală. Fiecare avea un rost. Nu cred să conteze prea mult orânduirea socială, ci felul în care ne uităm unii la ceilalți, mai ales că ducem cu noi acea picătură de Dumnezeu capabilă să ne umezească ochii când celălalt are nevoie de ajutor sau poate doar de un cuvânt, cel mai simplu.
Chiar și când se întâmpla ca vreunul din armăsarii proaspăt căsătoriți să fie mai nărăvaș, bunica nu dădea înapoi pentru că în spatele ei se adunau, ca la un semn, și alte gospodine cu ștergare, până când turmentatul, dovedit, cădea de acord să se dea pe mâna lui Moș Ene, pentru recuperare și reabilitare, până la întâlnirea arsurilor gastrice cu limonada.
În ziua care urma se cereau scuze, se pleca la serviciu cu capul în jos, pe furiș, să nu se alerteze vecinii. Chipuri mulțumite de gospodine priveau de la ferestre, cu cafeaua în mână și ștergarul pe umăr. Poate de aceea eu nu am avut niciodată o predispoziție pentru așteptarea nu știu cărui Făt-Frumos, care să mă salveze din brațele nenorocului, m-am bazat pe colecția mea de ștergare, smerite pe timp de bună înțelegere, dar trase de pe ochii justiției, când li se caută pricină.
Îmi voi permite și un pic de morală, deși nu am fabulat. La noi, în Bucovina, ștergarele se puneau în jurul gâtului nașilor, când li se duceau colaci și daruri de către fini. Li se mai puneau ștergare după gât și oaspeților de seamă. Astăzi a prins un prost obicei de a li se pune ștergare după gât și politicienilor, când sunt serviți cu pâine și cu sare, deși păcatele lor nu pot fi șterse nici cu glaspapir.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Asa ca articolele tale (dumneavoastră) sunt minunate.