În România, legile se fac ca drumurile: se dau cât mai repede în folosință și se cârpesc ulterior pe unde este nevoie. Doar că uneori se mai întâmplă să nu mai meargă cu cârpeala și trebuie totul demolat, așa cum a fost în cazul legii privind impozitarea bacșisului și al autostrăzii Sibiu – Orăștie.
La fel și cu ceea ce a devenit cunoscut drept „legea dării în plată”, adică cedarea unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite.
În calitate de economist, sunt de acord cu ideea principală a acestei legi și consider că este chiar necesară, deoarece industria bancară este probabil singura industrie sau domeniu de business în care riscul antreprenorului (banca) este aproape integral atribuit altor persoane (de obicei debitorului).
Problema este că, în viață și în legi mai ales, ideile contează prea puțin, pentru că forma în care sunt expuse ele le dă tot sensul. Iar problema cu legea dării în plată este forma, o formă care încalcă chiar și un articol în Constituție, o formă care face această lege foarte ușor de exploatat și de denaturat.
Să le iau pe rând.
De ce e ideea bună:
Business-ul băncilor este acela de a colecta depozite de la persoanele care economisesc și de a acorda credite persoanelor care doresc să consume. Diferența dintre dobânda percepută de la persoanele creditate și cea acordată deponenților reprezintă profitul băncii. Băncile fac, deci, un fel de intermediere, iar riscul lor principal este neplata creditelor pe care le-au acordat.
Totuși, dacă debitorul nu mai plătește creditul, de multe ori există bunuri aduse drept colateral, asupra cărora banca devine proprietar în caz de neplată. Dacă aceste bunuri nu sunt suficiente, banca are dreptul de a cere executarea silită a debitorului. Dacă nici așa nu se acoperă creditul, banca are o creanță asupra moștenitorilor debitorului sau, după caz, are posibilitatea de a încasa polița de asigurare de viață a debitorului (în situația în care debitorul își dă duhul încercând să plătească creditul).
Dar asta nu e tot: banca este, de asemenea, imună și la riscuri sistemice cum sunt crizele economice internaționale - chiar dacă acestea sunt create chiar de bănci. Dacă inflația crește, rata crește; dacă moneda în care s-a acordat creditul crește, rata crește; iar dacă sistemul bancar are probleme de lichiditate, statul, din taxele celorlalți contribuabili, va pompa bani ca să îl salveze.
Ce alt business mai are o astfel de acoperire împotriva riscului? În orice alt domeniu de activitate, dacă un client nu mai plătește, paguba este asumată, ba chiar în multe cazuri se plătește și impozit mai mare, deoarece cheltuielile cu creanțele neîncasate sunt deductibile doar parțial sau în anumite condiții.
Problema este că, în viață și în legi mai ales, ideile contează prea puțin, pentru că forma în care sunt expuse ele le dă tot sensul. Iar problema cu legea dării în plată este forma, o formă care încalcă chiar și un articol în Constituție, o formă care face această lege foarte ușor de exploatat și de denaturat.
Dacă am estimat greșit un risc și proiectul a eșuat, nu am dreptul să solicit nimănui despăgubiri, nu am drept asupra bunurilor nimănui, și cu atât mai puțin asupra activelor moștenitorilor cuiva. Dacă vine o criză economică, nu mă salvează nimeni de la faliment. Din contră, taxele cresc și, de cele mai multe ori, se impune un regim de austeritate pentru a stabiliza economia și pentru a se încasa lichidități care, mai târziu, să fie pompate în sistemul bancar.
De aceea, sunt de părere că și băncile ar trebui să își asume anumite riscuri, ca orice alt business. Atât timp cât o bancă a acceptat drept colateral un imobil evaluat de propriul evaluator și consideră la momentul acordării creditului că imobilul respectiv constituie o garanție suficientă, este normal ca în urma dobândirii acestui imobil folosit drept garanție, să nu se mai solicite alte despăgubiri, așa cum se întâmplă acum.
Deși băncile amenință că în cazul adoptării legii dării în plată, avansurile solicitate pentru creditele ipotecare vor crește vertiginos, este foarte probabil ca acesta să fie doar un mare bluf. Avansurile vor crește cu siguranță, dar acestea vor trebui să rămână sub limita care va oferi o cerere suficientă de creditare. Blocarea creditării este ultimul lucru pe care băncile ar vrea să îl genereze, având în vedere că acesta este domeniul din care ele realizează profituri. Probabil că va dispărea creditul „prima casă” și, odată cu el, avansul de 5%, pentru că garanția statului devine irelevantă în cazul în care creanța se poate stinge prin dare în plată. Totuși, atât timp cât băncile acceptă credite „cu buletinul”, nu văd cum avansul pentru creditele ipotecare va crește la mai mult de 20-25%, față de 15% în prezent.
De ce e forma foarte, foarte proastă:
Din păcate, modalitatea în care a fost redactată și forma în care a fost trimisă la promulgare legea dării în plată face ca această idee inițial bună să fie foarte ușor măcelarită de oricine are interesul să o conteste. Iar lobby-ul din spatele Asociației Române a Băncilor nu este „oricine”, după cum a demonstrat faptul că însăși Banca Centrală Europeană a devenit brusc interesată de acest subiect. Cei care contestă această lege au însă perfectă dreptate.
În primul rând, legea încalcă principiul predictibilității și articolul 15 alin. (2) din Constituția României conform căruia „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.
Apoi, legea nu se aplică doar creditelor ipotecare, ci și celor cu garanții imobiliare, oferind astfel posibilitatea de a profita de lege și societăților care au contractat credite oferind garanții imobiliare deținute de persoane fizice, cum ar fi asociații.
În plus, caracterul social al legii este aproape inexistent câtă vreme de ea pot beneficia atât cei care nu mai pot să plătească credite, cât și cei care nu mai vor să își îndeplinească obligațiile contractuale, indiferent de valoarea acestor obligații. De punctat că legea se aplică chiar și creditelor de milione de euro, ai căror debitori este evident că nu au dificultăți financiare.
Toate aceste lacune ale proiectului dării în plată, și multe altele pe lângă, pot face ca și această lege să fie declarată în scurt timp „impracticabilă” și, la fel ca autostrada Sibiu – Orăștie, să devină o alta idee bună scoasă din folosință din motive de siguranță.
Ce e de făcut, în aceste condiții? Pentru că se apropie perioada Sărbătorilor, putem să sperăm. Să sperăm că „drumarii” din Parlament vor veni, anul viitor, cu un proiect mai concret, cu o lege care să se aplice doar pentru viitor și care să impună condiții clare ce trebuiesc îndeplinite pentru a fi aplicată și, poate cu această ocazie, și băncile, ca orice alt operator economic, își vor asuma riscul afacerii în care activează și nu îl vor lăsa în totalitate în sarcina clientului.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Pai de unde ati tras dvs, in calitate de economist, concluzia ca bancii i s-a parut suficienta doar ipoteca? :D Nu e clar ca a acordat creditul in conditii de "full recourse"? In rest, nu mai lungesc vorba. Vad ca faceti aceeasi greseala ca si majoritatea comentatorilor de la noi - stati si va ganditi mult cum ar fi mai bine, mai corect, mai echitabil etc, dar fara a va documenta cu privire la experienta de zeci de ani a altora in domeniu. Va puneti intuitia la grea incercare cand spuneti ca avansul mai mare dupa darea in plata este un "mare bluf". E asa greu sa va documentati cum merg lucrurile in pietele in care amandoua variantele sunt posibile?