Nu știu ce își doresc românii pentru noul an, deși intuiția îmi spune că lista lor, în afara unor particularități individuale, seamănă cu lista mea.
Pentru prima dată în acest an am avut sentimentul că societatea româneacă s-a maturizat și că, tot pentru prima dată, mai ales în luna februarie, am asistat la o frumoasă exprimare a sentimentului patriotic de cea mai bună calitate, am descoperit că, vorba lui Gabriel Liiceanu, românii au devenit conștienți de meseria lor de cetățeni.
Iată, așadar, ce îmi doresc cu adevărat de la noul an:
* Nu vreau să fiu reprezentat politic de figuri penale care își croiesc legea pe măsura dimensiunii lor, ignorându-și cetătenii onești.
* Nu vreau să trăiesc într-o continuă stare de alertă, având în permanență temerea că sunt furat de cei care, altminteri, ar trebui să îmi reprezinte interesele.
* Nu vreau ca avuția mică sau mare a statului să fie administrată de oameni inculți, mizeri și certați cu legea.
* Vreau să am sentimentul că banii pe care-i cedez statului sub formă de impozite se întorc la mine sub forma serviciilor publice de calitate rezonabilă, nu pot aștepta perfecțiune.
* Cea mai mare ispravă a României moderne este, dincolo de orice indoială, apartenența la blocul comunitar UE. Îmi doresc și susțin fără ezitare această apartenență.
* Mi-aș dori un mediu politic și social oxigenat, cu oameni care polemizează civilizat și argumentat, oameni care dețin proprietatea termenilor.
* Mi-aș dori ca sistemele publice de învățământ și sănătate să nu producă peste două generații o societate dereglată și bolnavă.
* Îmi doresc să fiu tratat civilizat și profesionist ori de câte ori apelez la instituții ale statului. Nu vreau să am de a face cu funcționari gregari și anesteziați valoric.
* Îmi doresc să circul pe autostradă din Timișoara până în București, dar dacă se poate în următorii 5 ani, nu peste 20.
* Îmi doresc ca atunci când merg prin satele românești să nu am sentimentul demoralizant de întoarcere în Evul Mediu.
* Îmi doresc un spital decent de însănătoșire a individului și abia apoi, ca prioritate secundă, o Catedrală a mântuirii unui întreg neam. Dacă am de ales între a nu muri cu zile și a mă mântui colectiv, aleg să nu mor cu zile. Mântuirea, așa cred, este o chestiune individuală.
* Nu aștept pomană de la stat, vreau, în schimb, ca statul să îmi ofere un set de reglementări legale care să mă ajute să dezvolt idei și afaceri nu planuri de emigrare din țară.
În anul 2017, într-un stat membru al UE, asemenea dorințe sunt legitime. Din păcate însă mă tem că în țara care întruchipează perfect blestemul adamic al eternului început, aceste așteptări au un iz de utopie pură.
Ceea ce ne dorim vorbește (de)spre noi și despre locul în care trăim, despre cât de maturi suntem ca oameni și cetățeni.
Eu mă plasez psiho-mental la jumătatea distanței între mândria și mânia de a fi român.
Să ne ajute Dumnezeu! La mulți ani!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.