Lumea văzută de Brad, de 9 ani nomad: „Asiaticii consideră că noi suferim de o boală mintală pentru că tot timpul trebuie să facem sau să ne gândim la ceva”

Foto: Mihaela Noroc

A fost un copil sclipitor, un adolescent rebel, un student la jurnalism în București și apoi un fel de „Dumnezeu pe Pământ”, în publicitate. Cel puțin, așa se credea atunci: ce gândea și ce scria el se dădea la tv, el avea puterea să le spună oamenilor în reclame ce să facă. Trăia în brief-uri, printre grupuri-țintă, și era dezinformat pentru că nu avea timp de nimic altceva.

Când vidul de realitate și de oameni a devenit prea mare, a plecat să trăiască puțin... în Thailanda. A plecat din România ca o revoltă împotriva lui, la început pentru un an. A fost o lovitură de imagine care l-a făcut mai celebru decât și-ar fi dorit vreodată, printr-un „mozaic de clișee”: „plajă, mare, soare, craci în sus, relaxare”. A mai adăugat un an, și încă un an, până a devenit un nomad de 9 ani. 

Căutând lumea și adevărul, a devenit făcător de călătorii. Acum, călătorește nouă luni pe an și este mai conectat la „nimicul” care ne sufocă în România decât era atunci când trăia în București, în bula lui. I se pare detoxifiant că lumea stă și este și nu se întâmplă nimic altceva în orașul din Thailanda unde s-a stabilit și unde necunoscuții se salută pe ulițe: „uite un om și eu sunt om, hai să ne salutăm, că ne știm, suntem oameni amândoi!”

În continuare, se joacă savuros cu idei, concepte și cuvinte. Dar între timp a câștigat înțelepciunea de a lăsa viața să-și urmeze cursul și puterea de a-i da timpului - răbdare și clipei – cumpătare. Este ocupat SĂ FIE, pur și simplu. Și totuși, spune că a fost numit conservator, creștinopat, dacopat, de stânga sau anarhist din simplul motiv că refuză să aleagă o tabără.

Acesta este Brad Florescu, un nomad de 9 ani. Și acestea sunt poveștile care s-au legat la o cafea după mai bine de 10 ani, fiecare cu drumurile lui. Povești tăioase despre spoiala din publicitate și mass-media, despre dictatura politicului din România, despre textura timpului din Thailanda și despre ultima sa călătorie în Columbia. Vă invit să descoperiți lumea văzută de Brad, așa cum o trăiește el, în fiecare zi.

Faci 10 ani în căutarea lumii. Ce ai găsit căutând lumea?

Încă o caut.

Eu am avut visuri mari în publicitate. Am intrat cu gândul idiot că prin publicitate poți să faci bine, că poți să le spui oamenilor povești frumoase, care să-i inspire și să-i facă mai buni. Eram tânăr. Finalitatea publicității e strict economică, iar dacă schimbă mentalități, o face într-un scop comercial.

Când am plecat, a fost o revoltă împotriva mea. Mi-am dat seama cât derizoriu și câtă deșertăciune fuseseră până atunci în viața mea. În publicitate, m-am crezut Dumnezeu pe pământ pentru că „uite, ce zic eu apare la televizor” și mi s-a părut că asta-i tot. Eu luam realitatea din brief-uri, care nu sunt niciodată obiective. Ele au scopul de a-l învinge pe dușman, de a-i lua din market share, din consumatori, din rating. Și de a schimba mentalități într-o direcție dorită de cel care plătește. Chestia asta îți deformează modul de a gândi, ajungi sa ai nevoie de un brief ca să percepi realitatea. Și brieful e întotdeauna părtinitor, este dat de cineva care vrea ca tu să faci ceva cu mințile oamenilor: să-i faci să cumpere mai mult, să se spele mai mult pe dinți, să bea bere în loc de vin, să fie liberali și nu conservatori șamd. Și tu execuți și ești mândru de asta pentru că îți satisface orgoliul și câștigi foarte bine. Te vezi pe tv, toate chestiile pe care le scoți tu apar pe tv, și tu ești Dumnezeu, tu le spui oamenilor ce să facă, deși tu nu știi. Dar scria în brief și tu ai formulat-o frumos, ești genial! Asta nu te ajută ca om, absolut deloc. Dimpotrivă! Te seacă, iar sertarele în care puteai pune adevăr ți le umple cu ficțiune. Ca să nu-i zic minciună.

Nouă ne lipsește o ficțiune pozitivă, ficțiuni negative tot avem. Noi nu avem o utopie în țara asta, avem numai distopii. Ficțiunea poate avea și acest tip de virtute: îi coagulează pe oameni în încercarea de a atinge ceva din acea utopie. La noi se numește proiect de țară și îl așteptăm de când m-am născut eu. Și mama îl așteaptă de când s-a născut ea, și bunica la fel. Și a avut parte de două războaie, 50 de ani de comunism și aberația asta de 30 de ani, incendiul acesta mocnit.

De ce ai plecat, de fapt?

Pentru că vedeam ce urma să se întâmple. Era evident, doar cine nu voia nu vedea.

Și ce urma să se întâmple?

Ce se întâmplă acum. Ce s-a întâmplat în ultimii nouă ani. Ce urmează să se întâmple mai departe.

Deci ar trebui să plecăm toți?

Nu, faceți ce vreți! Eu nu mi-am propus să plec de tot, mi-am propus să plec un an și să văd ce se întâmplă cu mine. Interior, s-au întâmplat niște lucruri și am mai stat un an, și încă un an, și tot așa. Mi-am propus să mă îndepărtez și să stau și eu un picuț cu mine și să mai văd ce se întâmplă în restul lumii. Trăind în mass-media și publicitate, ai o super bulă. Și n-ai absolut nicio legătură cu realitatea și cu viața, mai ales. Pentru omul de marketing și publicitate, oamenii sunt statistici. Sunt grupuri-țintă.

Pe care tu le intuiai foarte bine!

Poate da, poate nu. Dar mă îndepărtasem de oameni. Și nu poți să trăiești fără oameni, nu poți să trăiești doar cu statistici, concepte și abstracții.

Publicitatea, mass-media, acestea sunt un joc secund, n-au nicio treabă cu realitatea. Sunt creatoare de realitate, de fapt. E o muncă foarte grea, care te îndepărtează de foarte multe lucruri cu adevărat importante și adevărate.

Mass-media este principalul vinovat pentru prezența sufocantă a politicului în viața noastră. Din ticăloșie, interes sau lene, ne servește numai asta. Contentul politic e foarte ușor de produs, e foarte ieftin. Aduci patru oameni în studio, doi din stânga, doi din dreapta, îi lași să se certe două ore și ai rezolvat, vinzi publicitate.

Facebook-ul a ajuns principala sursă de informații pentru presă. E mai ieftin decât să-ți trimiți oameni să facă reportaje, să stea pe subiect, să-l rotunjească. Nu, cantitate! Politicienii știu asta și dau la presă: luați până vă săturați! Conținut gratis, cu potențial de scandal, deci de viralizare, deci de trafic, deci de bani. And then you die.

Cum a fost când ai căzut în lumea adevărată?

Simplu și natural, niciun șoc, doar un regret. Am căzut în lumea reală, care e foarte frumoasă, în ciuda problemelor, care și acelea, unele, pleacă de la niște ficțiuni. Cum ar fi, de exemplu, ideologiile. Iei o lume care e rotundă pentru că e diversă și începi s-o feliezi, ideologic. Și ajungi ca orice aspect al vieții tale să trebuiască să se încadreze într-o ideologie, un curent, o politică sau o filosofie. Oamenii, în mod normal, nu trăiesc așa. Fiecare om este o aglutinare de informații, de valori, crezuri și experiențe, pe care nu stă să le pună pe căprării, pe sertare. El așa trăiește, viața lui e o sferă. Când se super ideologizează tot, se distruge țesătura vie a societăților, a umanității și devenim, la rândul nostru, niște ficțiuni. Nu mai trăim, ci reacționăm la ce ni se dă.

Pe Facebook se vorbește foarte mult despre ce nu se întâmplă, despre lucruri care nu sunt reale. Se discută foarte mult despre nimic. Nimeni nu poate să se țină departe și asta e o mare nenorocire. E o problemă globală, care la noi și la americani a atins niște cote inimaginabile – prezența politicului în viața noastră. Este sufocantă! În loc să stau să vorbesc despre cărți, despre muzică, despre sport – noroc cu Halep că ne mai scoate din acest malaxor – eu vorbesc despre niște indivizi care ar trebui să șadă la birourile lor și să-și facă treaba. Nu trebuie să-i văd, nu trebuie să-i aud, nu trebuie să știu de ei. Nu vreau pentru că nu mă ajută cu absolut nimic.

Tot politicul acesta este și el un joc secund. Statul este omniprezent, în toate formele sale. Peste tot, Poliție, Pompieri, Armată, Jandarmerie, avioane, sirene, alarme aeriene, Iohannis, Dăncilă, procurori, judecători, numai pe ei îi văd. Dar nu vreau, frate, să vă văd! Că dacă vă văd, voi tot n-o să faceți nimic din ce trebuie. Măcar nu-mi consumați timpul! Dar și aceasta este o strategie. Statul trebuie să-ți amintească în fiecare secundă al cui supus ești, cine-i șeful. Îți va ocupa cât timp va putea ca tu să nu apuci să te gândești, să cugeți, să chibzuiești, să afli.

Indiferent de ideologie!

Da, toate ideologiile tind să acapareze întreaga atenție, tot aerul respirabil. Uite cât timp pierdem uitându-ne în gura lor, certându-ne din cauza lor, în naivitatea noastră crezând că unii sunt mai buni decât alții, stând pe la cozi la Poștă, la Fisc, la doctor, în loc să ne alocăm și noi două-trei ore pe zi în care să facem lucruri importante, care să ne ridice. Nu, stau să mă cert cu coafura lui Dăncilă, accentul lui Iohannis.

Tu trebuie să fii 100% al Statului. Chit că te cerți, că nu-ți place, că protestezi, tu trebuie să fii aici, în jocul acesta, pe scena asta, individule! O fi bine ca Statul să fie tot, toată viața mea? Asta-i adevărata dictatură: permanența obligației de a alege. Eu nu vreau să aleg, vreau să mă lăsați în pace! Nu vreau să fiu supus alegerilor pe care mi le oferiți voi. Nu vreau să aleg între două opțiuni, cum sunt de obicei. Ce facem?! „Păi nu se poate! Nu votezi, nu contezi!” Pe bune, nu contez, nu exist, dacă nu aleg între cele două prostii pe care mi le dați voi? Eu nu exist în afara Statului? M-am născut viu pe planeta Pământ, ca o pisică sau ca un urs polar, ei au mai multe drepturi decât mine, eu trebuie să aleg. Nu am dreptul de a NU alege. Or, mi se pare absolut normal ca atunci când nu ai ce alege să nu girezi această mascaradă, cu participarea ta. De asta scade procentul votanților în toată lumea, oamenii nu vor să mai participe la acest circ.

Ai plecat să cauți adevărul. Cât ai găsit din el?

Căutarea adevărului este precum căutarea lui Dumnezeu. Din moment ce încă nu l-ai găsit, nu știi cât de departe e. Simți mirosul de lumină, dar nu știi cât e până acolo. Dar măcar știi că ești pe drumul cel bun fiindcă mirosul e din ce în ce mai pregnant.

(Foto: Facebook/Tedoo.ro)

Ești religios?

Orice om e religios.

Noi suntem toți cu drepturile omului și cu libertățile și cu toleranța în gură, dar pe de altă parte susținem că singurul lucru care nu trebuie să fie tolerat este intoleranța. Acesta este paradoxul lumii în care trăim. Omul este obligat să tolereze chestii împotriva naturii sale. Mi se pare total paradoxal. Facem orice, dar n-avem voie să fim intoleranți. Nu se tolerează intoleranța. De ce? Hai să fim toleranți și cu intoleranții! Și ei sunt diferiți. Toată lumea e diferită. Nu putem fi toți la fel, fiecare are fricile lui, înclinările lui, pentru că a trăit în alt loc, cu alți oameni, i s-au întâmplat lucruri diferite. Nu poți să-i obligi pe toți să fie de acord cu tot.

Cum ai devenit făcător de călătorii?

Îmi place să construiesc călătorii cu gândul la oameni. Sunt ca niște povești, tu le dai doar structura, iar oamenii le umplu, fiecare cu ce simte, cu ce vede, cu ce miroase, cu ce înțelege, cu ce întreabă.

(Foto: Facebook/Tedoo.ro)

Cum îți selectezi știrile?

Ca și tine. Mulțumită Internetului, poți fi dezinformat de oriunde.

Când eram în România, eram dezinformat pentru că nu aveam timp. Eram un fel de TFList, așa.

Noi am ajuns unde am ajuns de la atâta schimbare, am fetișizat schimbarea: „Vai, vai, trebuie să schimbăm ceva!” Dar v-ați gândit vreodată să lăsați lucrurile așa cum sunt? Natura și viața au darul de se regenera, cu condiția să le lași în pace. Nimic făcut repede nu durează. Nimic făcut ușor nu durează. E o criză mare de timp pe lumea asta, de asta nu se leagă nimic. Pentru că nimeni nu poate să aștepte. Toți vrem acum, repede, interzicem paiele, pungile, petrolul, totul. Când interzici ceva, trebuie în primul rând să pui ceva în loc.

În Columbia, am fost într-un mic deșert lângă granița cu Venezuela, pe țărmul Mării Caraibilor. Acolo sunt pungi, râuri de pungi aruncate peste tot. Punguțe de jumătate de litru de apă, singura formă pentru acei oameni de acolo de a avea apă. Ei nu au apă, doar când plouă poate reușesc să adune în niște butoaie. Și atunci se aduc aceste punguțe din orașul cel mai apropiat, unde există un izvor. Sunt două pungi de om pe zi. 600 000 oameni în acel deșert. 1 200 000 de pungi pe zi, doar ca să bea apă. Ce poți să le faci ca să nu mai fie pungi aruncate peste tot? Să le aduci apă. Și până atunci, ce fac?! Beau la pungă. Stăteau copiii de ambele părți ale drumului și țineau o ață, făceau bariere: cum ar veni, oprește-te să ne dai taxa. Ce taxă voiau? O punguță de apă! Ai spune: „poluează, nenorociții!” Nu, n-au încotro, trebuie să trăiască. Le dai alternativă? Nu, interzici pungile! Tu stai în București, la tine la birou, la etajul 11, cu două bidoane de La Fântâna în spate, și zici de pe iPhone: „Vai, noi, oamenii, suntem răi, omorâm planeta”!

Și faci o campanie de CSR!

Una adevărată este să-i trimiți pe cei de La Fântâna să le ducă apă în deșert. Se face un shaming global, nediscriminat, când de fapt e vorba despre o mână de oameni care au interese comerciale uriașe. N-ai cum să schimbi totul peste noapte, printr-o revoluție. Schimbări se produc încetul cu încetul. Dar multe dintre ele nu vor avea loc în timpul scurtei noastre vieți. O schimbare rapidă nu e schimbare, e mutație. Și mutațiile nu sunt controlabile.

Trece timpul altfel în Thailanda?

Datorită climei, a naturii, a culturii, acolo timpul are textură, îl simți. Are un pic de consistență. Mai vezi oameni stând. Stând, pur și simplu, fără să facă nimic. Stau pe bancă, în fața casei, și se uită la lanul de orez. Pentru noi e imposibil. Noi ne-am pierdut capacitatea de a NU ne plictisi. Și ei sunt tehnologizați, dar încă au cultura statului: să stai, să fii, măcar 10 minute. Noi suntem homo faber, tot timpul trebuie să facem ceva. Asiaticii consideră că noi suferim de o boală mintală pentru că tot timpul trebuie să facem sau să ne gândim la ceva. Ei pot să stea fără să se gândească la nimic. Să se uite la mare și să fie. Să fie! E și asta o potențială activitate, să fii, ca atunci când asculți muzică. Când asculți muzică ești, dai timpului o consistență muzicală, și el trece prin tine și-l simți. Nu trece pe lângă tine sau nu-l transformi în alte chestii, în activități, în trăncăneală.

Este dureros că oameni care ar putea să-și trăiască viața lor o trăiesc pe a altora. Asta li se servește non-stop și niște non-cauze, niște non-subiecte devin punctul central al preocupărilor lor. Pentru o zi, două, trei. Sau pentru totdeauna. Viața se pulverizează în bucățele de nimic.

Te simți vreodată singur?

Niciodată, din păcate. Nu mă simt singur și nici nu mă plictisesc. Nu am timp.

Te macină vreun dor de casă?

Mi-e dor de niște vibrații de aici pe care acolo nu le găsesc, și nici în altă parte nu le-am găsit. Sunt foarte greu de explicat. Vibrația când ieși din Sibiu și o iei spre Păltiniș, Rășinari, acea zonă. Sau te duci spre Nehoiu, Siriu, Buzău. Acel pământ zice ceva, n-am mai găsit mesajul acela la niciun alt pământ. Fiecare pământ îți zice ceva, dar în Columbia parcă și lumina vorbea altă limbă, deși e același soare.

Eu cred că am plecat exact când trebuia să plec, nici mai devreme, nici mai târziu. Și lucrurile se întâmplă exact așa cum trebuie să se întâmple, fără revoluții. Pentru mine a fost o evoluție, o tranziție normală sau poate chiar o restaurație, o întoarcere la sensul pe care existența mea îl căpătase încă de când eram mic. Poate. Nu sunt un personaj așa de interesant, am plecat și eu ca ceilalți patru milioane. Nu mă cunoștea nimeni înainte să plec. Am devenit oarecum celebru pentru că am plecat în Thailanda, să o ard sub palmieri, nu în Germania sau Italia. Mi s-a făcut un mozaic de clișee care n-avea nicio legătură cu viața mea. Puteam să profit foarte tare de acest lucru, dar n-am vrut pentru că nu-mi place să fiu mai vizibil decât merit. Vreau să fiu vizibil pentru ce fac. Am început să refuz interviuri pentru că mi-am dat seama că eu devin, fără să vreau, un promotor al plecării din țară. Motivul plecării mele a fost anticiparea a ce va urma, și din punct de vedere economic, dar mai ales cultural. Și nu mă refer la marea cultură, ci la cum vorbim. Deja dialogul nu mai exista, înjurătura, bădărănia, bășcălia ocupau politicul, spațiul în discurs. Mi-am dat seama că dacă noi ne vom raporta la un astfel de discurs public al celor mai înalți dregători ai patriei, ne vom distruge. Cuvintele au o putere. Domnul Băsescu a schimbat jocul. Așa se duc naibii o societate și o cultură construite în secole de chin. Pe noi ne-a unit limba română, ea ne va și dezbina, prin disoluție, prin contaminare. Dacă vrei să insulți, fă-o ca Arghezi! Am ajuns de la Arghezi la Vadim, de la Vadim la Becali, și acum acesta e nivelul.

Te vei întoarce la un moment dat?

Nu-mi fac planuri, nu sunt naiv să-mi fac planuri. Văd cum se schimbă lumea, nu se mai schimbă la o generație, ci la 10 ani. Tot ce știai trebuie să uiți. Tot ce-ai învățat e rău. Zahărul e bun, zahărul ucide, zahărul nu ucide. Eu am crescut cu reclame la țigări, acum se uită lumea urât la mine că fumez. Poate peste 10 ani va fi interzis să nu fumezi, poate deveni obligatoriu să fumezi iarbă. Ce planuri să-mi fac?!

Scrii povești de călătorie cu gândul la România și pentru români.

E adevărat. De asta și scriu aproape numai în română. E necesar pentru că noi nu avem o cultură a călătoriilor, fiind ținuți atâta timp încuiați în acest teritoriu. Românul călătorește într-un fel, neamțul într-un fel, englezul într-un fel. Nu căutăm toți aceleași lucruri atunci când plecăm într-o altă țară. Poate e util să creăm o micuță cultură a noastră de călătorie. Nu sunt un naționalist, dar existăm și noi pe lumea asta, există și limba română pe lumea asta, merită și ea slujită, pusă în valoare pentru că este o limbă senzațional de frumoasă.

(Foto: Facebook/Tedoo.ro)

Când e vorba de călătorii, la noi problema mare sunt bărbații. Bărbatul român nu zboară cu avionul pentru că a văzut Dezastre în aer și o să moară, el nu poate să stea fără să fumeze, el nu vrea să se miște pentru că e obosit, el vrea să stea la piscină, să bea un cocktail, s-o ardă pe tabletă. Și atunci nu mai merge nici femeia, săraca! Românca vrea să vadă, să afle, pune întrebări, își ia notițe. Vine pregătită, citește înainte. Crocodili, anaconde, ce-o fi, n-are nimic, mergem!

Cum vezi România de departe?

Voi sunteți inundați de nimicurile zilnice care vă țin ocupați și vă abat atenția de la ce ați vrea să faceți și n-aveți timp. Nu mai aveți energia mentală și sufletească. Asta e durerea mea! Trăiți puțin și temele pe care le abordați sunt mici pentru că nu apucați să vă ridicați din ele. Claxoane, taxe, fisc, poștă. Scriu oamenii romane întregi despre Poștă – s-au dus pentru un plic și apare o saga din asta. Nu e normal. Stai în trafic două ore... la cine te gândești? La primarul general al capitalei! Nu poți tot timpul să fii acrit, trist, dezamăgit, furios și să nu te-mbolnăvești.

VIAȚA E. Nu e nici urâtă, nu e nici frumoasă. VIAȚA E. E una dintre singurele lucruri care chiar sunt. N-ar fi mai bine s-o trăim și noi, măcar puțin?!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp