Foto: Guliver Getty Images
- Parlamentul englez este format din Camera Lorzilor și camera oamenilor comuni.
- Regele Henric a înființat biserica anglicană pentru că Papa de la Roma nu l-a lăsat să divorțeze.
Zâmbesc. Băiețelul care stă în fața mea în autobuz zâmbește și el, în timp ce turuie răspunsurile la telefon, la intervale regulate. Cu cealaltă mânuță se ține de cap, împovărat de greutățile vieții de elev.
Este amiază și soarele de primăvară i-a aprins în ochi scântei ștrengărești pe care, din fericire, nicio lecție de istorie nu i le poate stinge.
„Ce cool!”, mă gândesc. „Probabil că s-a inventat o aplicație prin care copiii sunt ascultați la diverse materii.”
De parcă mi-ar fi citit gândurile, băiețelul își pune palma pe telefon și îmi dă conspirativ niște explicații, în șoaptă.
- E mama! Tot drumul spre școală vorbește cu mine la telefon. Da, mama, aștept!, îi spune cu voce tare, după care își continuă dezvăluirile fascinante. Când nu poate ieși în pauza de masă, mă sună tata. Dar cu el vorbesc doar despre jocuri!
Chicotește, probabil cu gândul la arenele de la Clash Royale. Brusc, redevine serios.
- Da, mama, știu că am test. Mai îmi spui despre războiul de 30 de ani?
Oftează și își reia poziția gânditoare, ascultând vocea mamei care-i povestește despre Franța și Cardinalul Richelieu.
Familia aceasta a găsit o soluție ingenioasă prin care „își conduce” copilul la școală, de la distanță, în fiecare zi: vorbind cu el tot drumul la telefon. Cu siguranță, s-a lovit și ea de problema care îngrozește majoritatea părinților fără bone sau bunici de serviciu în momentul începerii gimnaziului: cine va duce copilul la școală, la amiază? Și dacă merge singur, cum putem să-l supraveghem?
Au ales să-l însoțească povestind la telefon. Multitasking, mama profită și-l mai ascultă la istorie sau îi mai ține o predică de ultim moment. Tatăl încearcă probabil să recupereze din timpul de calitate pe care nu reușește să-l petreacă mereu cu fiul său, captivi în nebunia vieții de zi cu zi.
Mulți părinți din celebra generație cu cheia la gât se hotărăsc foarte greu să-și lase copilul singur pe străzi, în drumul spre școală. Cred că suntem o generație care își amintește mereu că toată libertatea care ni s-a acordat a venit la pachet cu o grămadă de bazaconii pe care le comiteam senini în timp ce părinții noștri erau liniștiți că nimic rău nu ni se poate întâmpla. Evident, traficul, pericolul, oamenii erau într-o altă balanță atunci. Copiii noștri sunt expuși la bazaconii mult mai mari, pe care ni le imaginăm cu groază când îi învățăm să nu vorbească cu străinii, dându-le exemple despre toate nenorocirile care se pot întâmpla. Și totuși, e greu să trăiești cu această lipsă de încredere care generează un dezechilibru permanent între tine și lumea ta, orașul tău și oameni, în general.
Aud mereu părinți spunând: „În copilul meu am încredere, n-am în cei din jur!” Eu știu că, fără încredere, visurile nu se desprind de pământ, oamenii nu se înalță deasupra condiției lor și relațiile nu cresc în prietenii sau căsnicii de-o viață. Una dintre cele mai mari pierderi ale noastre după Revoluție a fost încrederea, în noi și în ceilalți. Așa am ajuns să mergem suspicioși cu stresul la gât, căutând soluții ingenioase pentru a ne induce măcar o stare de liniște și de siguranță, pentru noi și pentru copiii noștri.
Mama băiețelului din autobuz ne demonstrează că tehnologia ne poate ajuta în unele cazuri mai mult decât ne-am imaginat vreodată!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
1) Copiii nu mai pot ieși „în fața blocului” cu cheia de gât, ca să socializeze și să se joace în apropierea „vizuinii”. Asta înseamnă că nu mai sunt atât de "street wise" cum eram noi.
2) Copiii mai mici nu mai pot merge pe jos la școală, dacă acest lucru presupune traversarea unor străzi mai mari, din cauza traficului mare și periculos la acea oră.
Eu când mergeam la școală sau jucam fotbal pe lângă casă/bloc, era un eveniment când trecea o mașină. Acum e un eveniment când nu trece vreo mașină...
Ca să nu mai vorbim de faptul că:
1) Uneori ghiozdanul este supraîncărcat, prea greu pentru forțele copilului (ce poți să-i faci, dacă se dau zilnic teme din culegerile de mate și de română, atunci trebuie să le cari și pe astea zilnic la școală și înapoi acasă acasă).
2) Temele sunt deseori la un nivel de dificultate peste posibilitățile copilului, astfel că acesta necesită ajutor din partea unui adult. Consecința este că ori îl lași la after school cu învățătoarea, în speranța că se întoarce cu temele făcute, ori îl duci undeva unde stă cineva pe lângă el, să-l poată ajuta la nevoie, ori îl abandonezi acasă îl lași să facă ce știe, după care te ocupi tu de el, după ce te întorci de la lucru.
Lumea nu se schimbă dacă doar stăm și o comentăm, lumea se schimbă când mai mulți oameni se strâng laolaltă și o mișcă.
Bani si timp consumati aiurea!
Parerea mea e ca omenirea isi gaseste drumul singura. Si ca, in mare parte lucrurile sunt predictibile. In principiu- 2 mari scenarii. Ori-ori!
In rest- daca nu ne descurcam...murim. simplu! Asa e natural- adaptarea face parte din viata.