Mă năpădește o antipatie răscolitoare pentru tot ce e rusesc. De la o vreme încoace, uneori, e chiar ură. Mă întreb cum o să fie cu concurenți ruși la Olimpiada de la Paris, de anul viitor. Ruși la competiția Păcii, căci asta sunt Jocurile Olimpice, încă de acum mii de ani, când încetau războaiele pe timpul întrecerilor... Și când va câștiga un rus locul 1, ce drapel se va ridica pe catarg? Unul alb? Unul negru?... Și ce imn se va cânta – niciunul, premiere în tăcere de mormânt?...
Mă întreb de ce mai există magazinul Beriozka pe bulevardul Mihalache.
Pentru că sunt rațional, ba chiar rațional până la demență, știu că e rău să gândesc așa. Nu mă simt bine când urăsc. Așa că încerc, cum pot, să mă lupt cu sentimentul ăsta răufăcător. Îmi reamintesc marea poezie rusă. Au existat și există și alți ruși decât hoardele lui Stalin și Putin. Transcriu un fragment din „Omul negru”, al lui Serghei Alexandrovici Esenin, în traducerea lui A. E. Baconsky – poate vă e de folos și dumneavoastră.
Omul negru
Prietene, prietene,
Sînt tare bolnav.
Singur nu știu din ce mi se trage boala.
Poate șuieră vîntul.
Prin cîmpul mare și gol
Sau poate, asemenea unui crîng în septembrie
Mi-e creierul iar răvășit de-alcool
Capul meu dă din urechi
ca din aripi o pasăre.
Îi e peste puteri
acest mers aiurit și diform.
Omul negru,
Omul negru,
Omul negru
Pe pat lîngă mine se-așază,
Omul negru,
Toată noaptea nu-mi dă pace să dorm
Omul negru
Se-apleacă spre mine
Ca un călugăr deasupra mortului,
Îmi tot arată cu degetul într-o carte abjectă
Și nu știu ce-mi tot îngaimă,
Îmi citește viața
Unui bețiv nemernic
Strecurîndu-mi în suflet mîhnire și spaimă
Omul negru,
Negru, negru
„Ascultă, ascultă –
Bîiguie el –
În cartea asta sînt multe
Gînduri și planuri mari.
Omul acesta
A trăit în țara
Celor mai odioși
Șarlatani și tîlhari.
În decembrie-n țara aceea
Zăpadă e albă cît vezi
Și viscolul vesel toarce
Sub zarea joasă.
A fost omul acesta aventurier
De cea mai înaltă
Și nobilă clasă.
A fost elegant
Și poet pe deasupra
Cu puteri nu prea mari
Dar cu inimă falnică
Și pe-o oarecare femeie
De peste patruzeci de ani
O numea iubită
Și fetiță zburdalnică.
Fericirea – spunea –
E-n dibăcia mîinilor și-a minții,
Toate sufletele stîngace
Nefericite se știu.
Și nu-i nimic
Dacă gesturile
Discordante și false
Aduc în inimă chin și pustiu.
Cînd ești prins de furtuni
Sau îi pierzi pe cei dragi
Sau te-apasă urîtul
Sau ți-e inima moartă,
Să pari tuturor un om vesel și simplu,
E cea mai înaltă, mai vrednică artă.
