Mai este oare acesta un jurnalist?

O chema Mara. E octombrie 2019. Au trecut abia câteva zile de când m-am întors în redacția ziarului în care am lucrat șapte ani. Am șapte ani de experiență de redacție, dar nu ca jurnalist, ci ca specialist PR. Sunt jurnalist cu acte-n regulă doar de câteva zile.

Mara e primul meu caz umanitar. O sun pe mama ei cu frică. Nu știu cum să îi vorbesc, cum să întreb, cum vorbești cu un părinte despre copilul lui bolnav de cancer. Tocmai se întorcea de la spital. Urca scările blocului. Îmi răsună și acum asta în minte, așa cum persistă fotografia pe care am folosit-o când am publicat articolul. Trandafiri roșii, Mara zâmbind.

Știam că articolul meu ar putea ajuta la strângerea de fonduri, astfel încât Mara să poată ajunge la un spital din străinătate, unde ar fi avut mai multe șanse. Aşa că am strâns din dinţi şi l-am făcut.

Am fost la un târg caritabil organizat pentru ea într-o comună din apropiere, unde trăiau bunicii. Copiii pregătiseră tot felul de obiecte artizanale, prăjituri. Era toamnă, cald şi lumina părea atât de blândă în curtea școlii din Amărăști. O lumină blândă, care învăluia o realitate brutală, ca să o facă suportabilă.

Pe o funie erau înşirate, în soare, câteva tablouri pictate de elevi de clasa a II-a. Unul dintre ele înfăţişa o fetiţă zâmbind sub ploaie, cu umbrela deschisă, dar lăsată în jos. Ca şi când s-ar fi decis să îi dea voie ploii să o îmbrăţişeze. Ca și când ar fi spus: „Fie ce-o fi, trăiește clipa”. Și copila aceea mi s-a părut, dintr-o dată, că seamănă atât de mult cu Mara...

Am vrut să cumpăr tabloul, dar sora fetiţei care îl pictase mi-a spus că îl cumpărase deja chiar familia ei. Le părea rău să renunţe la el. Am plecat acasă cu un alt tablou, unul foarte colorat. Un coş cu fructe şi legume, pictat de Aurora. Atârnă pe un perete din bucătărie, nemişcat din acea zi. Într-un colț, e un dreptunghi de hârtie pe care scrie „Aurora, cls. a II-a”. Mă uit la el și mă gândesc tot la Mara.

Când m-am întors de la târgul din Amărăști, un coleg m-a întrebat cum a fost. Zâmbeam. Mă gândeam la toți acei oameni din comunitate care au pus umărul ca să o ajute pe Mara. La lumina aceea blândă și la culori. Și eram optimistă. Am zis că a fost bine. Cred că se aştepta să mă vadă mai afectată. Mi-a zis: „A, e bine, deja te-ai călit”.

Nu am uitat cuvintele acelea, ba chiar le-am pus bine deoparte, ca să îmi dau timp să le înțeleg. Ca să înțeleg dacă e bine să te „căleşti”.

Anul trecut, am aflat că Mara nu mai e. Trandafiri roșii, Mara zâmbind...

*

Era o mână de om, tare micuţă. „Ai fi zis că are şapte ani“, spune dirigintele clasei. Profesorul abia reuşește să lege două vorbe. Priveşte în gol. „Ne dădea săru-mâna…“. Îmi vorbește despre Mariana, eleva sa din clasa a IX-a, care și-a pierdut viața într-un accident rutier. Ea și tatăl său au fost loviți de o mașină. Niciunul nu a supraviețuit.

De dimineață, când a venit știrea accidentului de la Pielești, am fost trimisă pe teren, să văd ce s-a întâmplat. Cu pulsul mărit, m-am urcat în mașină și am ajuns la liceul fetei. M-a întâmpinat o lumânare aprinsă.

Mariana era singura fată din clasă. Toată lumea o îndrăgea, toți colegii aveau grijă de ea ca de o soră, îmi povestește dirigintele. Era „numai inimă”, îmi spune. Îi vine să plângă. Mă întorc la redacție, scriu articolul, apoi îi spun redactorului șef că nu vreau să mai fiu trimisă niciodată să scriu despre astfel de cazuri.

Colegii îmi spun că o să mă obișnuiesc. În meseria asta, trebuie să înveți să te detașezi. Te lovești de multe, fă-ți scut. Dar când te detașezi nu lași oare o pojghiță de gheață să acopere cuvintele?

*

Au trecut aproape trei ani şi deocamdată nu am învăţat să mă detaşez. Pe la începutul anului, am cunoscut-o pe Georgiana. E preşedintele unei asociaţii care ajută copiii vulnerabili. Aveam de făcut un articol pentru o campanie legată echipamente pentru maternităţi. Dar după ce am vorbit despre proiect, Georgiana a început să îmi povestească despre cum a intrat pe drumul voluntariatului şi despre copiii bolnavi pe care îi ajută de şapte ani încoace. Subit, discuţia a devenit alta, iar eu întrebam şi plângeam. Am avut nevoie de o lună să mă hotărăsc să transcriu dialogul nostru şi să scriu un material despre povestea ei. Am plâns şi atunci.

Sunt blitz-uri dintr-o serie întreagă de amintiri care se aștern ca nisipul pe fundul unui pahar, când apa începe să se limpezească.

Când am început o anchetă despre poluarea extremă din oraş, care mi-a adus și un premiu pe care îl prețuiesc, declicul a fost tot emoţional. Mergeam pe stradă într-o seară, cu puştoaica mea de 4 ani, şi mirosea îngrozitor. Pelicula de smog se distingea clar în lumina becurilor de pe stradă. Și mă întrebam în ce oraș îmi cresc eu copilul. Ce aer respiră. Am căutat imediat cifrele înregistrate de senzori. Cei de la Mediu erau verzi, bine merci, iar singurul senzor independent arăta valori terifiante. Aşa că am scris. Au trecut doi ani şi jumătate, acum oraşul are zeci de senzori independenţi, iar oamenii pun din ce în ce mai multă presiune pe autorităţi. Mai e mult până departe, dar nişte paşi s-au făcut.

*

În tot timpul ăsta, nu m-am detaşat. Pentru că dacă m-aş fi detaşat, nu aş fi scris la fel. Pentru mine, să scrii despre ce contează înseamnă să îţi urmezi pulsul când creşte.

Nu am ajuns la un răspuns clar în legătură cu câtă inimă laşi deoparte şi câtă inimă pui pe tavă în meseria asta de jurnalist. Sunt multe variabile, desigur. Ce fel de om eşti, ce fel de scriitură ai, ce subiecte abordezi. Dar am ajuns, totuşi, la concluzia că fără a trece mai întâi pe la inimă, multe lucruri nu ar ajunge aşternute pe hârtie deloc sau, dacă ar ajunge, n-ar spune mare lucru.

Englezii vorbesc despre materialele jurnalistice drept „stories”. Povești. Aceasta este o poveste și nu o poți ciunti, ca să fii tu la adăpost. Aceasta este o poveste, nu un proces verbal.

Walter Robinson, jurnalistul care a coordonat echipa câștigătoare a premiului Pulitzer pentru investigația privind abuzurile preoților catolici din Boston asupra copiilor, spunea, mai mult sau mai puțin, la un masterclass la care am participat: „Caută povestea. E acolo, trebuie doar să o găsești. Și, de cele mai multe ori, e la oamenii simpli, care n-au la cine să ceară ajutor. Fii atent la oamenii aceștia, acolo sunt poveștile”.

Tot atunci, a fost întrebat cum a gestionat toată acea perioadă din punct de vedere emoțional. Toate poveştile victimelor pe care le-au radiografiat. Voisem să îl întreb și eu același lucru. Țin minte că a privit, la un moment dat, în gol și a recunoscut că nimeni din echipă nu a vorbit deschis despre încărcătura emoțională, deși toți erau vizibil afectați. A mărturisit că uneori plângea în mașină. Și că ar fi trebuit să ceară ajutor. Dar niciunul din echipă n-a făcut-o. „That was a mistake”, a spus.

***

În 2005, eram într-o bancă de examen la Facultatea de Jurnalism din Bucureşti. Mă ridicam, luam foaia şi mă duceam să i-o predau supraveghetoarei. Eram primul candidat care termina lucrarea şi, în liniştea de mormânt, glasul ei a străpuns mai ceva decât un cuţit: „Şoşea? Aoleu, tu dacă vrei să te faci ziaristă, să pui mâna să te măriţi, ce-o să faci cu numele ăsta?!”.

Pe vremea aceea, nu aveam de gând să mă fac jurnalistă. Am dat la facultatea asta fără aşteptări şi pregătiri, ca o variantă de rezervă în caz că nu intram la Comunicare. Era la modă pe atunci Comunicarea, îi atrăgea ca o firmă luminoasă în negura nehotărârii pe liceenii care se credeau mai creativi şi voiau să facă reclame isteţe. Am intrat la amândouă, dar m-am dus după firma luminoasă. Nu din cauza numelui, ci pentru că nu prea ştiam pe atunci ce vreau de la mine. Încă dintr-a zecea, am început să mă gândesc ce vreau să fac cu viața mea. Ce facultate să urmez, astfel încât să îmi placă, dar să nu mor de foame. Mie îmi plăcea să scriu. Îmi plăcea și teatrul. M-aș fi dus la teatrologie, dar mi-era rușine să le zic alor mei să mă susțină financiar ca să fac o facultate în București ca să ies de pe băncile ei șomeră de succes. Toată lumea din jurul meu gândea practic. Aşa că am făcut, până la urmă, facultatea la SNSPA, am lucrat apoi în marketing şi PR vreo 10 ani. În mod ironic, la un ziar. În tot timpul ăsta, scriam tot soiul de texte pentru alţii şi, rareori, câte un articol pentru publicaţia la care lucram. Semnat cu „Şoşea”. Doi ani am făcut pauză de ziar, apoi am revenit în redacţie. De data asta, ca jurnalist. Fără diacritice. Şi am regăsit ceea ce lăsasem în urmă pe o bancă de la Facultatea de Jurnalism în 2005. În viaţă, petrecem prea mult timp căutându-ne şi prea puţin dându-ne voie să ne găsim.

Din 2019, de când m-am întors către jurnalism, îmi tot pun niște întrebări. De atunci, încă încerc să analizez acele cuvinte auzite în primele zile: O să te călești. O să te detașezi.

Sunt atât de multe meserii în care se spune că nu poți rezista fără să te detașezi și mă întreb dacă privim lucrurile sănătos. Au trecut aproape trei ani și încă mă frământă întrebări despre câtă inimă trebuie să lași deoparte ca jurnalist, așa cum cred că se întreabă și un medic care ține viața în mâini care e granița dintre om și specialist, care e doza sănătoasă de empatie pe care trebuie să o ai, astfel încât să nu clachezi, dar nici să nu te „călești” până uiți pentru ce ai devenit medic și privești pacientul ca pe un simplu obiect al muncii.

Primo Levi, un chimist italian care a fost trimis la Auschwitz când avea douăzeci și ceva de ani, a scris o carte despre experiența sa într-un lagăr de exterminare. Volumul a primit numele „Mai este oare acesta un om?”.

Levi a scris cartea aproape imediat după ce a fost eliberat de la Auschwitz. Mai poate rămâne omul OM după ce se întoarce din tărâmul morții? Cum faci să rămâi om într-un lagăr de exterminare, când singura formă de autoconservare și de rezistență în fața dezumanizării pare să fie să te golești pe dinăuntru, ca să poți îndura?

Împrejurările sunt cu mult diferite, sigur. Jurnalismul nu e un lagăr, deși omul poate face un lagăr din orice şi, cel mai uşor, din propriile năluci și sentimente. Dar întrebarea esențială este, de fapt, cât rămâne din inima omului după ce întâlnește trauma? Cât să lase deoparte ca să rămână om, fără să o ia razna? Cât de mult să te detașezi de cazurile teribile pe care le întâlnești ca medic, ca asistent social, ca avocat care apără victimele abuzatorilor, ca jurnalist care documentează povești traumatizante? E o întrebare pe care şi-o pun, probabil, mulţi alţii în domeniile lor. Sau ar trebui să şi-o pună.

„Jurnaliştii trebuie să fie obiectivi”, dar jurnalismul nu e doar despre fapte. Nu e doar despre ştiri, ci și despre opinii. Despre reportaje care caută poveştile. Poveștile acelea care au propria lor viaţă şi cărora ar fi bine să le surprinzi pulsul dacă vrei să le duci mai departe. E şi despre emoţii, despre a empatiza cu oamenii şi despre a transmite către comunitate mesaje cu care să rezoneze. Și e, fără îndoială, despre inerentul sentiment al dreptății. Şi atunci... cât din om lași deoparte ca jurnalist? Și de ce?

Prin vârful peniţei e bine să curgă şi vlagă, şi suflet, oricât de patetic ar suna.

Toate aceste frânturi de puzzle sunt, de fapt, un exerciţiu de conştiinţă. Unul necesar, care se cerea aşternut în cuvinte, pentru a fi digerat cum se cuvine şi pentru a cuprinde şi cu mintea doza de inimă ascunsă într-o fişă de post.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp