Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Mai mare atenție la „penal”!

La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul (Ioan, 1:1).

Într-un număr recent al Dilemei Vechi, Vintilă Mihăilescu se întreba dacă în secolul al XXI-lea cuvântul nu va fi înlocuit cu imaginea, dacă gândirea nu a fost înlocuită deja cu imaginaţia.

Întrebarea porneşte de la o ipoteză, potrivit căreia este posibil să trăim un moment fundamental: inventarea imaginilor tehnice, moment similar celui determinat de inventarea scrisului linear. Iar dacă inventarea scrisului linear a dus la înlocuirea gândirii mitice cu cea istorică şi critică, este posibil ca inventarea imaginilor tehnice să ducă la abandonarea gândirii istorice, progresive cu cea sistemică, structurală. Şi dacă omenirea a trăit o epocă preistorică orală, una istorică a scrisului, acum ar trăi una protoistorică, a imaginii tehnice, iar revenirea la imagine ar fi o revenire pe spirala istoriei a lumii magice, în care imaginile nu sunt complexe denotative şi neambigue, ci conotative şi ambigue. Că artiştii sunt primii care învaţă să se folosească de imaginea tehnică acest nou aparatus, cu digitalizarea, multimedia, imprimantele 3D.

Sfârşitul textului este şi el conotativ: S-ar putea deci ca secolul XXI să fie al artiştilor. Sau poate că nu…

Deşi, acceptând ipoteza, ne-am putea explica într-o oarecare măsură analfabetismul funcţional, să ne întoarcem la cuvintele noastre cele de toate zilele, la patria noastră, limba română (vorba lui Nichita), sperând totuşi că secolul nostru va mai rămâne unul şi al cuvântului.

Constatând că, precum într-un stat ne bucurăm toţi de oarecari bunuri, care sunt alte tuturor şi ale nimănui, uliţi, grădini, pieţe, tot astfel şi în republica limbelor sunt drumuri bătute cari sunt a tuturor – adevărata avere proprie o are însă cineva acasă la sine; iar acasă la dânsa limba românească e o bună gospodină şi are multe de toate (Eminescu, mss. 2247, fila 242).

Iar buna noastră gospodină s-a îmbogăţit cu un nou substantiv: penal.

Folosit din ce în ce mai des şi mai agresiv.

E drept că potrivit dex-ului, penal este un adjectiv: referitor la infracţiuni şi la urmărirea penală a infractorilor.

Sper ca definiţia să nu fie înlocuită în următoarea ediţie, pentru că este evident că în prezent cuvântul penal se foloseşte în alt sens, nu acordându-se cu substantivul, ci substantivizându-se.

Sunt penali, de-a valma, făptuitori, suspecţi, inculpaţi, condamnaţi, ca şi cei cu privire la care există doar o simplă bănuială de comitere a unei fapte penale.

Sau, şi mai frumos, recent, un scriitor spunea că am ajuns o naţie de penali.

Pentru ca un alt mare scriitor să o comită şi mai rău, susţinând despre un individ că este un penal dovedit.

Nici cu preşedintele nostru nu mi-e ruşine. La rându-i, a spus despre un oficial al statului, că este penal. E drept, ulterior, şi-a reconsiderat poziţia, făcând referire la persoane care au probleme penale. Mult mai bine.

Inflaţia cuvântului nu e de mirare într-o vreme în care justiţia a ajuns primadonă. La fel ca la fotbal, toată lumea se pricepe la justiţie. Ar fi interesantă o statistică referitoare la procentul ştirilor privind justiţia, la breaking news-urile legate de acţiunile procurorilor sau referitoare la descinderile mascaţilor.

Dar, cu toată ponderea ştirilor de acest gen, nu s-a produs şi o necesară specializare a jurnaliştilor din acest domeniu. Ceea ce duce la greşeli frecvente. De la expresii ca în rem, la calificative inadecvate.

Potrivit actualului Cod de procedură penală, procesul penal are patru etape: urmărirea penală, camera preliminară, judecata şi executarea hotărârii penale.

Iar în cadrul urmăririi penale sunt 4 etape procesuale: începerea urmăririi penale faţă de faptă, continuarea urmăririi penale faţă de suspect, punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpat şi soluţionarea cauzei de către procuror, fie prin clasare, fie prin emiterea rechizitoriului, care este actul de sesizare a instanţei şi prin care se dispune trimiterea în judecată a inculpatului.

Sunt frecvent folosite sintagmele latine in rem şi in personam. Începerea urmăririi penale in rem înseamnă începerea urmăririi penale faţă de faptă, iar cea in personam presupune începerea urmăririi penale faţă de persoana suspectată că a comis fapta cu privire la care s-a început urmărirea penală.

Urmărirea penală este efectuată de organele de cercetare penală (poliţişti judiciari) şi procuror, iar dacă s-a comis o faptă de natură penală, se dispune, prin ordonanţă, începerea urmăririi penale faţă de faptă şi abia în momentul în care din probele administrate rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a comis acea faptă, se dispune continuarea urmăririi penale faţă de acea persoană, care dobândeşte calitatea de suspect.

Dacă din probele administrate ulterior acestui moment procesual se constată că există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că suspectul a comis infracţiunea, se pune în mişcare acţiunea penală, suspectul dobândind calitatea de inculpat.

În această fază a procesului penal, faţă de suspect sau inculpat se poate dispune reţinerea, pe o durată maximă de 24 de ore, de organele de urmărire penală (procurorul şi organele de cercetare penală) şi se poate propune judecătorului de drepturi şi libertăţi arestarea preventivă a inculpatului, pe o durată maximă de 30 de zile, care poate fi prelungită, fără a se putea depăşi în faza de urmărire penală o durată de 180 de zile.

După sesizarea instanţei, dosarul este repartizat judecătorului de cameră preliminară care, dacă constată că instanţa sesizată este competentă, a fost legal sesizată, iar probele şi actele de urmărire penală au fost legal administrate, dispune începerea judecăţii, judecată care, la rândul său, are două faze, judecata în primă instanţă şi judecata în apel.

În etapa judecării în primă instanţă procurorul de şedinţă propune administrarea de probe pentru a susţine acuzarea, iar inculpatul, la rândul său, poate propune probe pentru a dovedi netemeinicia acuzaţiei care îi este adusă.

Judecătorul de la instanţa de fond soluţionează cauza prin sentinţă şi poate dispune fie condamnarea inculpatului, fie achitarea acestuia.

Împotriva hotărârii instanţei de fond se poate declara apel, care este singura cale ordinară de atac, apel care, de principiu, în afara cauzelor de competenţa în primă instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se soluţionează de un complet format din doi judecători de la curtea de apel, prin decizie.

Abia hotărârea pronunţată în apel este definitivă şi executorie şi abia după momentul pronunţării acesteia putem vorbi, în cazul unei soluţii de condamnare, de o persoană condamnată. Abia din acest moment, prezumţia de nevinovăţie este înlăturată şi abia din acest moment putem vorbi despre o persoană vinovată. Despre un condamnat, sau despre un penal.

Până în acest moment avem de-a face cu un suspect (persoană faţă de care s-a dispus continuarea urmăririi penale), inculpat (persoană cu privire la care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale), respectiv de o persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni, un potenţial penal sau o persoană suspectată de săvârşirea unei infracţiuni (întotdeauna am preferat cuvântul comis în loc de săvârşit, pentru că a comite are ceva conotaţii negative, pe când a săvârşi mă duce cu gândul la săvârşire, desăvârşire).

Prezumţia de nevinovăţie este garantată prin art. 23 alin. (11) din Constituţie: până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, persoana este considerată nevinovată, iar prin actualul Cod de procedură penală a fost reglementată explicit prin art. 4, ca fiind unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal: (1) Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă; (2) După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.

În doctrină prezumţia de nevinovăţie este tratată, cel mai frecvent, ca şi o garanţie procesuală dar, în actuala ediţie a Procedurii penale – Partea generală, judecătorul Udroiu Mihail constată, în mod îndreptăţit, că prezumţia de nevinovăţie este şi un drept subiectiv nepatrimonial, astfel încât, înainte de pronunţarea unei soluţii definitive de condamnare, orice atitudine sau manifestări ale organelor judiciare, ale judecătorului, ale altor autorităţi publice sau ale jurnaliştilor care să inducă ideea că o persoană este vinovată, presupun o încălcare a unui drept al persoanei urmărite penal sau aflată în curs de judecată.

De asemenea, prezumţia de nevinovăţie este garantată atât prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, CEDO având o bogată jurisprudenţă în materie, cât şi prin art. 48 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, iar recent, la nivelul Uniunii Europene s-a adoptat Directiva 2016/343/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, potrivit căreia statele membre UE au obligaţia de a lua măsurile necesare pentru a garanta că, atâta vreme cât vinovăţia unei persoane suspectate sau acuzate nu a fost dovedită conform legii, declaraţiile publice făcute de autorităţile publice şi deciziile judiciare, altele decât cele referitoare la vinovăţie, nu se referă la persoana respectivă ca fiind vinovată. Prin aceeaşi directivă s-a instituit şi obligaţia de a garanta persoanelor suspectate şi acuzate de a nu fi prezentate ca şi cum ar fi vinovate, în faţa instanţei sau în mod public, prin utilizarea unor măsuri de constrângere fizică, obligaţie care impune evitarea prezentării în public a inculpaţilor încătuşaţi, procedurile de plasare a acestora pe walk of shame fiind considerate incompatibile cu garanţia dreptului la un proces echitabil.

Prezumţia de nevinovăţie ar trebuie să însemne în ziua de azi, ceva mai mult decât o expresie corectă politic şi poate că o justiţie puţin mai ferită de publicitate, nu de ochiul public, ar fi una mai bună.

Într-adevăr, pedeapsa ce i se aplică unei persoane vinovate de comiterea unei infracţiuni are atât o funcţie de prevenţie specială – trebuie să-l pedepsească pe inculpat pentru fapta comisă şi să-l determine să nu mai comită alte fapte penale, cât şi o funcţie de prevenţie generală – pedeapsa aplicată trebuie să fie exemplară şi să determine alte persoane să nu comită fapte similare, dar această funcţie, de prevenţie generală, nu se realizează exclusiv prin mediatizare.

Ca să nu mai vorbim despre faptul că, preponderent, procesele penale sunt mediatizate în faza de urmărire penală.

Ţinând seama de faptul că orice persoană are dreptul la prezumţia de nevinovăţie, ar trebui să fim mai atenţi atunci când folosim cuvântul penal.

Şi sper ca următoarea ediţie a dex-ului să contate că penal a rămas un adjectiv, care nu s-a substantivizat.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Dincolo de implicatiile juridice, folosirea cuvantului "penal" e aproape o oglinda a modului in care se foloseste cuvantul "tehnocrat": un substantiv (cf. Dex) care ar trebui sa sugereze obiectivitate (deci nici bun, nici rau), devenit un adjectiv peiorativ.
    Limba vie e interesanta, nu?
    • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Speranța Farcă

„Părinții sunt foarte angoasați, aud peste tot că copilul lui cutare face așa, copilul lui cutare face așa. Și se gândesc că ei nu oferă același start copilului lor, care va intra în competiție cu acei copii care au făcut toate acele cursuri. Gândim educația și viața ca pe o competiție”, spune Speranța Farca.

Citește mai mult

Șezlonguri în apă la Marea Neagră

Este o adevărată luptă între turişti pentru a prinde cel mai apropiat pat de plajă lângă apă deşi nu stau prea mult pe sezlong şi apoi tot ei se plâng că nu au soare pentru a se bronza din cauza umbrelelor extrem de apropiate.

Citește mai mult

Foto pentru textul Arinei Angelescu

Plec în oraș. Nu apuc să conduc prea mult când aud telefonul. E mama, care rămăsese cu cel mic. Inima îmi bate deja mai tare. Îmi trec tot felul de scenarii prin cap. Niciunul prea fericit. Răspund. Nu e mama. E băiețelul meu. Plânge în hohote și lasă puțin spațiu ca eu să înțeleg ceva. Nu-știu-ce grisine pe care le-am uitat acasă?!

Citește mai mult

Andrei Ene

AntiFragile, un startup care dezvoltă un sistem de etichete inteligente, care permit monitorizarea de la distanță a coletelor pe parcursul procesului de transport, a fost desemnat vineri seara câștigătorul competiției UPGRADE 100 Floors Elevator Pitch. Pe scurt, eticheta își schimbă culoarea dacă pachetul a fost scăpat de curieri.

Citește mai mult