Foto: Facebook Alexandra Măceșanu
Când eram copii, în școala generală, în anii șaptezeci ai secolului trecut, cineva începuse un joc în curtea școlii, joc prin care trebuia să găsim cuvinte care, citite de la coadă la cap, să aibă același sens precum cuvântul inițial. Fiecare dintre noi își scormonea fragilul vocabular ca să găsească un cuvânt care să-i dea gata pe ceilalți participanți la joc. „Cojoc”, „caiac”, „sas”, „sos”, „capac”, „coc” au ieșit atunci din inteligentele noastre scăfârlii, și de fiecare dată ne minunam de inteligența celui care scotea pe gură ultima minune care se citea de-a-ndoaselea exact cum se citea și inițial.
La un moment dat intră în joc alt coleg, care ne spune: „Asta e nimic. Eu știu o propoziție care, citită de-a-ndoaselea, are același sens ca cea citită normal.” Noi am râs, total neîncrezători, apoi colegul nostru s-a dus în clasă, s-a întors cu un caiet și un creion și a scris: „La Caracal ele fac cafele”. Citit de-a-ndoaselea: „Ele fac cafele la Caracal.” Nu știu dacă inteligenta creație ieșise din capul lui sau o auzise și el din altă parte. Știu însă că vreo câteva zile după aceea am rostit propoziția cu pricina, și normal și de-a-ndoaselea, de-l înnebunisem pe taică-meu, alături de care participam la treburile gospodărești: „La Caracal ele fac cafele. Ele fac cafele la Caracal.” La un moment dat, plictisit, taică-meu zice: „Băi, n-ai găsit, mă, și tu, alt oraș decât Caracalu`, acolo unde s-a răsturnat căruța cu proști?” Nu l-am mai întrebat de ce există zicala asta, presupunând că ea a apărut în mintea oamenilor, cu mult timp în urmă, când mijlocul de locomoție cel mai folosit era căruța și acel om care emisese prima oară pe gură calificativul ăsta, avusese de-a face cu oameni din Caracal și se pare că nu prea rămăsese impresionat de inteligența lor.
Caracalul a continuat apoi să fie în conștiința mea un loc în care nu se-ntâmplă nimic semnificativ, un orășel prăfuit de provincie, în care n-ai de ce să te duci, și din care e bine să pleci cât mai repede, în cazul în care ai nimerit, din întâmplare pe-acolo, cu treburi, dată fiind caracterizarea făcută de celebra zicală în care se răstoarnă căruța.
Anii au trecut și, după Revoluție, a apărut pe micile ecrane Marius Tucă, jurnalist și om de litere, de loc din Caracal, care își intitulase emisiunea exact ca celebrii jurnaliști intervievatori ai CNN-ului, „Marius Tucă Show”, voind cu tot dinadinsul să infirme că s-ar fi răsturnat în urbea lui, vreodată, vreo căruță cu oameni al căror IQ nu se ridică nici măcar la nivelul genunchiului broaștei.
L-a urmat apoi Dan Diaconescu, poreclit „Senzaționescu”, care-și propusese să otevizeze toate televiziunile din România, lucru care, în bună parte, i-a reușit, chiar dacă OTV, televiziunea inventată de el, a intrat în istorie odată cu intrarea lui pe poarta pușcăriei. Tot ca să infirme proverbialul accident de căruță, Dan Diaconescu s-a reîntors pe străzile Caracalului într-un Rolls Royce, ca să-i dea peste bot anonimului care i-a caracterizat pe concitadinii lui ca fiind cei mai năpăstuiți de Dumnezeu, atunci când s-a-mpărţit inteligenţa pe Pământ. Sau, cel puţin, în Oltenia. Ca să fim cinstiţi, nici despre Tucă şi nici despre Dan Senzaţionescu nu putem spune că sunt proşti. Au reuşit să infirme, în bună măsură, că în Caracal ar fi avut loc, vreodată, vreun accident de căruţă care să fi dus la răspândirea prostiei în zonă.
Puțini și-ar fi imaginat că următorul personaj celebru din Caracal ar fi putut să fie Gheorghe Dincă, presupus violator și criminal în serie, nedovedit legal încă, e drept, dar care deja a mărturisit o parte din ororile comise. Ceea ce a ieșit la suprafață, odată cu acest al treilea caracalean celebru, este putreziciunea unui sistem politic, impostura, nepotismul, relațiile subterane sinistre între instituții și clanuri. Acum s-a văzut cel mai bine că ceea ce am copiat din Occidentul civilizat, ca instituții, este doar o formă, o pojghiță subțire de hârtie creponată, în spatele căreia se află oamenii locului, constituiți în clanuri, cu metehnele lor de veacuri, niște vietăți nedesprinse încă din primitivismul tribal, care nu răspund la comanda legii, ci la comanda masculului alfa.
Caracalul dezvăluit cu ocazia acestor răpiri și crime în lanț nu confirmă niciun accident de căruță, în urma căruia să se fi împrăștiat stupiditatea, ci mai degrabă un uriaș diluviu, o inundație apocaliptică a Oltului, în care, în loc de apă mâloasă, s-au revărsat uriașe cantități de ticăloșie și cruzime, în proporții aproape egale.
Caracalul este astăzi simbolul neputinței noastre, ca oameni, ca români, de a ne autoorganiza după niște principii sănătoase, în care să domnească legea.
Aproape în fiecare localitate din țară întâlnim, într-o măsură mai mică sau mai mare, câte un Caracal. Cu un Împuternicit local (prima, șef de CJ, deputat, șef de Poliție etc.) conectat la lumea subterană a consumului de sex, de multe ori cu persoane minore, la afacerile având ca sursă banul public, la rețeaua de complicități și nepotisme care guvernează de fapt urbea respectivă. Aproape peste tot în România, Împuternicitul respectiv a ajuns interfața între lumea oficială, cea care ar trebui să fie și adevărată, care se arată lumii, și lumea ascunsă ochiului omului de rând, păienjenișul de conexiuni între personajele care își extrag seva din economia nevăzută și nefiscalizată a traficului de persoane, a contrabandei și a crimei. S-a văzut, în anchetarea răpirii și abuzului asupra minorei Alexandra Măceșanu, puterea uluitoare a clanurilor asupra instituțiilor statului, încât te întrebi dacă nu cumva în spatele fiecărui oficial din România, începând cu primarul unei oarecare așezări din creierul munților, și terminând cu șeful statului, se află un mafiot sau o grupare mafiotă. „Follow the money!” este expresia consacrată printre investigatori, pentru a ajunge cât mai repede la persoanele implicate într-o mârșăvie. În cazul României, deși este perfect valabilă, expresia ar trebui modificată în „Ia urma Împuternicitului!”. Văzând conexiunile lui, vei putea deduce mult mai rapid în ce ape se scaldă și dacă aparține mai mult lumii de suprafață, oficiale, unde domnește legea, sau lumii tenebroase a interlopilor, unde domnește fărădelegea.
Dacă microbii studiați la microscop se dezvoltă uluitor atunci când li se creează toate condițiile, la fel se întâmplă și cu infractorii, care prosperă într-o populație lașă, fricoasă, umilă, care-și ține în permanență capul plecat. Dacă la Caracal s-a răsturnat pe vremuri o căruță, putem lesne presupune că deasupra României au fost aeropurtate și parașutate mii și mii de batalioane de oameni nepăsători, lași, fricoși, ignoranți și lipsiți de orice umbră de empatie pentru suferința aproapelui.
„La Caracal ele fac cafele”. Povestea ne spune că unele dintre fetele din Caracal, ajunse la vârsta adolescenței, când nu apucaseră să intre în realitatea crudă și-n tragicomedia vieții, când încă visau să devină actrițe celebre, cântărețe adulate de fani sau polițiste incoruptibile, precum Alexandra, fetele astea din Caracal, repet, au cunoscut mai întâi josnicia masculilor din propria specie, care le-au umilit, le-au ținut captive, le-au întrebuințat ca pe niște obiecte din sex-shop, fără să se gândească nimeni la ele ca la niște ființe vii, care au suflet, care suferă, care au părinți îndurerați de dispariția lor. Și, ca cele din Caracal sunt multe adolescente din toată țara, care trec prin aceleași orori.
„Ele fac cafele la Caracal”. Așa ar fi trebuit să se citească de-a-ndoaselea propoziția din jocul nostru de copii, din curtea școlii. Din păcate, după tragediile din ultimele săptămâni, „ele”, fetele din Caracal, nu mai fac cafele. Răpite, sechestrate și supravegheate în permanență pe autostrăzile subterane ale prostituției, fetele din Caracal, nu toate, evident, produc bani. Pentru alții. Fac bani negri pentru alți masculi degenerați, care-i vor toca prin cazinouri, pentru lanțurile de aur de la gâtul lor slinos, sau pentru zgomotul eșapamentului vreunei mașini construite special pentru a atrage atenția pe șosele. Bani negri care se duc într-o gaură neagră a existenței celei mai evoluate specii, credem noi, a planetei: droguri, alcool, jocuri de noroc, prostituție, corupție. Da, corupție, căci, în final, pentru ca toate aceste aspecte negre ale speciei umane să existe, o bună parte din banii ăștia trebuie să ajungă în portofelul sau în contul omului cu guler alb, politician, primar sau polițist. Pentru că el, omul cu guler alb, este cel care veghează și protejează întreaga rețea infracțională, de la omul de teren care execută răpirea minorei, până la beneficiarul ultim al trupului ființei răpite.
Dacă până acum orașul Caracal avea în mintea mea o rezonanță jucăușă și amuzantă, odată cu apariția celui de-al treilea personaj celebru al lui, asocierea numelui său nu poate fi decât cea cu oroarea. O oroare care există, mai mult sau mai puțin, în fiecare așezare din România.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.