Mama lui Silviu este foarte îngrijorată

Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos

De ceva timp, a observat nişte tulburări în comportamentul copilului. Nu le-ar numi crize pentru că nu este familiară cu terminologia, iar cuvântul „criză” ştie că înseamnă ceva acut, ceva care pare grav. Nu, mai degrabă cel mic simte în nări un miros urât ori de câte ori i se întâmplă acel „ceva”. La început nu a luat în seamă problema, însă în ultimele zile a început să se întâmple mai des. Chiar cu o noapte înainte, Silviu i-a spus din nou că miroase ceva foarte urât... A hotărât să vorbească cu medicul de familie, iar acesta a trimis-o la un specialist neurolog. Ce are neurologia cu mirosul la urma urmei?

A mers întâmplător la un spital integrat, fără să ştie unde a nimerit. Şi-a făcut programare online şi la ora stabilită era la uşa cabinetului. Nici nu ştia ce urmează să îi spună medicului... A fost invitată înăuntru de un domn foarte amabil. Cu zâmbetul pe buze, acesta a început să întrebe lucruri generale: cum merge şcoala, dacă se întâmplă ceva deosebit sau e totul la fel ca pe vremea noastră. La un moment dat, i-a cerut băieţelului să descrie senzaţiile când mirosul apărea de nicăieri. Cu calm, a început să noteze câteva cuvinte şi, după ce a terminat, a cerut copilului să completeze o fişă în care căţelul încerca să ajungă la un os parcurgând un întreg labirint.

A luat-o pe mama lui Silviu într-o parte şi i-a spus să nu se îngrijoreze, dar ce i se întâmplă copilului seamănă cu nişte crize epileptice. Vor trebui ca, împreună, să investigheze în continuare cazul şi să ajungă cât mai curând la o concluzie. I-a prescris un medicament şi a început să îi deseneze foaia de parcurs: o vizită la RMN unde medicul imagist trebuie să facă nişte explorări funcţionale, apoi o vizită la endocrinolog. Înapoi la el şi apoi probabil o vizită urgentă la neurochirurg. Totul nu trebuie să dureze mai mult de două zile şi toate investigaţiile trebuie să aibă loc în aceeaşi clădire.

Totul a mers ca la carte. În mod curios, de câte ori intrau într-un cabinet, femeia încerca să explice motivul vizitei, însă explicaţiile ei erau întâmpinate de un zâmbet înţelegător şi de remarca: „Știm despre ce este vorba. Nu vă faceţi griji, vom investiga totul foarte atent.” Înainte de vizita la neurochirurg, neurologul a sunat-o şi i-a cerut să aştepte până a două zi. Urma o întâlnire multidisciplinară şi, după aceasta, urma să o sune din nou. Ziua următoare a fost invitată la o întâlnire cu neurologul şi neurochirurgul. A aflat cu stupoare că totul era cauzat de o tumoră cerebrală. Medicii erau calmi şi zâmbitori. Au asigurat-o că operaţia nu era mai gravă decât scoaterea unui apendice şi că în trei zile urma să se întoarcă cu Silviu acasă, iar după alte 10 zile să îşi reia toate activităţile obişnuite.

Un caz medical în care deznodământul este fericit. Ar fi putut însă să nu fie așa. Cu o lună înainte, mama lui Silviu s-a dus cu el într-un spital în care procedurile nu sunt foarte clare. Așa cum îi recomandase medicul de familie, femeia s-a dus la un neurolog. La uşă aşteptau deja 15-20 de persoane. Se pare că era vorba de un medic foarte bun. În jurul prânzului, obosită de atâta aşteptare, a reuşit să intre - câtorva pacienţi mai în vârstă făcându-li-se milă de copilul care, obosit fiind, îşi pierduse răbdarea. Medicul se uita în jos. Aparent citea ceva. Apoi a sunat telefonul. Ceva legat de seara respectivă. Se pare că biletele la teatru erau într-o poziţie proastă şi soţia îi cerea să le modifice. A mai dat două telefoane, se pare fără rezultat. În sfârşit, şi-a ridicat privirea şi a întrebat care este scopul vizitei. Auzind explicaţiile neconvingătoare, i-a spus mamei lui Silviu că în acel cabinet veneau pacienţi cu probleme grave şi concrete: ameţeli, dureri de cap... În acel moment, pe masă a apărut timid plicul, moment în care medicul a devenit mai interesat. I-a recomandat femeii un CT. RMN era prea scump şi oricum şi cei de la CT trebuiau să mănânce o pâine. Au ieşit din cabinet şi au mers acasă. A două zi au început telefoanele pentru a afla care e cea mai bună soluţie pentru CT. A sunat un văr despre care îşi amintea că făcuse aşa ceva o dată pentru probleme cu spatele. Din păcate, centrul medical se mutase, dar asta a aflat abia a doua zi când a mers până acolo că să întrebe. Au mai trecut câteva zile şi starea copilului se agrava simţitor. Au început şi nişte mici tulburări de memorie, ceea ce părea şi mai grav. A găsit şi un CT, dar nu a mai putut face programare la neurolog decât peste o săptămână. Când a ajuns acolo, copilul era destul de grav. A mers fără el şi a primit recomandarea să facă totuşi un RMN, CT-ul nefiind foarte relevant în astfel de cazuri. A urmat o întreagă epopee odată ce medicul imagist a detectat tumora. O zi până la un neurochirurg tânăr şi încă o săptămâna până la un neurochirurg senior. Acesta a dat din cap şi a spus foarte grav că nu crede că se poate face ceva. Copilul părea condamnat...

Mă opresc aici. Nici eu nu mai pot să scriu mai departe. Aceasta este diferenţa între un spital cu management profesionist în care medicii lucrează, în echipă, în interesul pacientului, după eforturi de ani de zile, şi un spital în care nu există niciun sistem şi în care pacientul este în bătaia vântului, la mâna sorţii şi a căutărilor pe internet. Este diferenţa între 12 zile uşoare şi 3 luni de groază. Diferenţa între reluarea imediată a activităţilor normale şi aparenta dispariţie a bolnavului din societate. Diferenţa dintre o îngrijorare normală a unei mame şi un sentiment de încredere care i-a fost redat imediat şi sfâşierea sufletelor tuturor celor implicaţi din partea familiei. Diferenţa dintre un management care ştie ce are de făcut şi unul care se ocupă de aprovizionarea cu dezinfectanţi ieftini şi săpun lichid subţire. Cel mai interesant lucru este că vorbim despe acelaşi neurolog în ambele situaţii. Acelaşi om, motivat în mod diferit.

La urma urmei, este vorba despre diferenţa între ordonanţa dată de Ministerul Sănătăţii acum câteva luni în privinţa managementului de spital şi felul în care a funcţionat sistemul până acum. Domnilor şi doamnelor deputaţi şi senatori, ştiţi oare această realitate? Sunteţi avizaţi atunci când rezistenţa sistemului vă spune că noua ordonanţă (OUG 79/2016) strică apele existente şi că anumiţi profesori vor fi foarte deranjaţi? Ştiţi câtă suferinţă provocaţi în continuare? Ştiţi că rataţi şansa lui Silviu de a fi din nou un băieţel normal?

Este de datoria noastră, a celor care încercăm să ameliorăm dezastrul din sănătate, să va spunem adevărul aşa cum este el. Sper din tot sufletul că mesajul meu va ajunge la dumneavoastră. Sper că măcar câţiva va veţi gândi încă o dată şi nu veţi spune că sunt nişte interese ascunse ale mele şi ale altora de a discredita sistemul actual. Oricum, ne facem datoria de a spune. Este tot ce putem face.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp