Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

Mamihlapinatapai

Pueblo Yamana

De ce aveam în cap casa lui Ceaușescu din Primăverii, nu știu. Pe atunci nu eram jurnalist, nu lucrasem nicio zi în presă, reflexele care îți bagă nasul unde nu-ți fierbe oala, dar fierbe altceva, mi le-am făcut după `89.

În timp ce Caramitru și Dinescu intrau în clădirea TVR, sentimentul ridicolului, uneori dus până la maladiv, m-a întors stânga-mprejur. Și așa, să merg și să strig cu mulțimea îmi întinsese la limită solitaritatea. Televizorul era prea mult.

M-am dus spre cercul Pieței Aviatorilor, fostă Piața Jianu, fostă M. Eminescu, Adolf Hitler, Generalissim I.V. Stalin, astăzi, Charles de Gaulle. Oamenii strigau unii la alții „Unde-s secu-riș-tii? Unde-s secu-riș-tii? Unde sînt, domne?”. Cu Șerban aproape că am dat piept în piept. Ne despărțiserăm azi-noapte, când intrase tancul în Piața Universității. Șerban voia să intre în TVR. Mi-au trebuit câteva minute să-l conving să mergem la casa Ceaușeștilor, pe strada interzisă de ani și ani circulației oamenilor muncii. Cred că asta l-a hotărât. 

Pășeam prin cartierul Primăverii, Orașul Interzis din orașul București, ca printr-un pustiu postatomic. Nici țipenie în jur.

Am ajuns la o intersecție, în fața unui gard scund, de zid, l-am fi putut sări ușor. Însă, lângă portița neagră de metal stătea un ins în pardesiu cafeniu, înalt și slab, cam cocoșat, între două vârste, cu mâinile la spate. Ne-am gândit că pe acolo se putea pătrunde la Ceaușești, era o intrare de serviciu, prin spate, probabil pentru servitori.

Pe fața individului nu puteai citi nimic. Nici nu se uita la noi, privea undeva spre piață, de unde se auzea zgomotul mulțimii. Dar un pistol pe care să-l scoată și să ne găurească, putea să țină sub pardesiu. Și eu, și Șerban aveam creierii scrijeliți de amintirea rafalelor de automate și mitralieră ale nopții. A oamenilor împușcați în Piața Universității. Așa că ne uitam unul la altul și nu știam ce să facem.

Mulți ani mai târziu, am aflat că în limba yaghan a băștinașilor Țării de Foc există cuvântul mamihlapinatapai, intraductibil nu numai în română. Înseamnă situația dintre doi oameni, aflați față în față, care tac și nu fac, deși amândoi ar vrea să se întâmple ceva, dar fiecare așteaptă de la celălalt să facă primul pas.

Ne-am mutat o vreme de pe un picior pe celălalt, păstrând o distanță respectuoasă, până când Șerban a zis că el se cară la Televiziune. „Nu, stai”, l-am luat de cot, deși n-aveam nicio idee. „Hai să mai rămânem, că poate pleacă ăsta”. De unde, individul stătea stană în continuare și parcă aștepta ceva. Pe urmă s-a uitat la ceas, cum se uita Ceaușescu când îi făceau controlul medical în cazarma din Târgoviște, ca să vadă dacă e apt să fie împușcat. 

Ei, și atunci, Șerban a produs o replică de geniu, demnă de marii dramaturgi ai lumii, o magie alibăbească pe care n-am s-o uit cât oi trăi. A făcut câțiva pași spre personaj, a ridicat două degete, dar lipite, nu în V, a deschis gura și a cuvântat:

„Nu vă supărați, am vrea și noi să vizităm...”.

Cum n-am să uit nici desfacerea în bucăți vag zâmbitoare a feței securistului, la acest sesam. Ca și cum i s-ar fi luat o țeavă din rinichi, s-a dat la o parte din poartă și ne-a semisalutat cu palma la un chipiu inexistent. Mi-a trecut, aiurea, prin minte ce știam din armată, că nu se salută când ai capul descoperit și nu ești în uniformă...

Sau, cine știe, poate că omul nici nu era securist, o fi fost un civil ca și noi, care aștepta să dea buzna mai mulți pe domeniul stăpânului, ca să-și facă curaj să intre și el, că de unul singur îi era târșă.

Așa am intrat. Am văzut multe înăuntru. Pepenele verde, tăiat pe sfert, din bucătărie, pepene verde, în decembrie `89, când alimentele se luau cu rația... – m-a izbit aidoma unui cap uman despicat. Mâncare cu carne, într-un castron, tocană sau ceva, începută, lăsată cu furculița în ea. Tânărul subțiratic, cu ochelari subțiri și ei, strigând: „Lăsați-le, nu le atingeți, să vadă lumea cum trăiau ăștia!”, după ce din frigider se rostogolesc o grămadă de portocale și mandarine.

Tăblițele înrămate de pe hol pe care era tipărit: „Tovarășul Nicu”, „Tovarășa Zoia”, Valentin nu mai știu dacă era, fiecare cu „scurtul”, – număr de telefon din 3 cifre...

Prin multe colțuri de cameră, câte un telefon cenușiu pe care scria NOTRUF LAUE. Atunci nu știam că notruf înseamnă în germană „apel de urgență”, iar laue, „călduț”, dar ăsta cred că era un nume de firmă.

Un țigănuș, după ce-i dă o bucată și gagicii lui, gata să muște dintr-o prăjitură mare, cu bezele, multicoloră. „Auzi, da dacă-i otrăvită?”, îl întreb, eu fiind obsedat de capcanele pe care le-ar fi putut lăsa Ceaușescu în urmă, inclusiv minarea clădirii. Băiețandrul încremenește cu gura căscată, pe urmă se reculege și strigă la pirandă: „Nu mânca, fă, proasto!”.

Galeria lungă, cu tablouri de pictori români clasici pe pereți, Grigorescu, Aman, Luchian...

Budoarul Elenei Ceaușescu, plin de Helena Rubinstein, Chanel, Ricci, nici urmă de Farmec. Sau Gerovital ...

Un ins, în curtea din spate, care-și făcuse guler un tablou al Tovarășului, poate de Sabin Bălașa, spărgându-l cu capul...

Toate mi-au rămas în minte, din ce în ce mai difuze cu anii, ca văzute printr-o apă tot mai murdară. Secunda aceea însă, mamihlapinatapai, între zicerea lui Șerban și zâmbetul omului în cafeniu, scânteiază diamantin și astăzi, ca instantaneul unui miracol. În fizica cuantică, stări contrare pot să coexiste inimaginabil în ceea ce se cheamă superpoziție. Când însă cineva se uită la superpoziție, o observă experimental, ea se preface instant în una sau cealaltă dintre stări, superpoziția dispare, rămânând macrorealitatea lumii noastre umane.

Cum se întâmplă în Toy Story: jucăriile de tot felul, șeriful Woody, rangerul spațial Buzz, Cap de Cartof, Rex Tiranosaurul, câinele Armonică, Hamm Purcica Pușculiță, se agită, vorbesc, țipă, fac tumbe cu o vioiciune cât se poate de omenească. Dar în fracțiunea de secundă în care o ființă umană intră în încăpere, încremenesc, devin nevii, normale, ca niște obiecte fără viață ce sunt...

Nici după atâția ani nu pot, și, probabil, n-am să reușesc niciodată, să-mi omor gândul că noi doi, Șerban și cu mine, am schimbat atunci lumea.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Citind textul dlui Popescu, m-am simţit ca-ntr-o secvenţă din acele filme "de groază" când personajele păşesc prin ceaţa deasă şi joasă, până la jumătatea pulpelor. A fost ca o plimbare printr-un tablou suprarealist, greu de zugrăvit din cuvinte.

    Din păcate, realitatea este mult mai anostă. De prin ’96 încoace, în loc de Revoluţie prefer să spun "evenimentele din ’89". De atunci am convingerea că n-am făcut altceva decât să împuşcăm doi bătrânei. Nu s-a schimbat nimic. Cel puţin, nimic în bine.

    Şi, o completare. După ce am încărcat textul de mai sus, gândindu-mă la vizita dlui Popescu în „sanctuarul” Ceauşeştilor, mi-am amintit de imaginile difuzate de TVR în acea perioadă, unde erau prezentate bateriile de la cadă şi chiuvete care erau, chipurile, din aur. Atunci am cam înghiţit gogoaşa, recunosc. La cât de grandoman era Ceauşescu, mi-am zis: „De ce nu?”. Însă, la căderea lui Saddam Hussein am văzut imagini de la CNN care prezentau... baterii de cadă şi chiuvete din... din... aţi ghicit! Din aur! Imaginile erau copii fidele ale celor dintâi. De atunci am un mare semn de întrebare: nu DACĂ am fost manipulaţi, ci CÂT DE MULT am fost manipulaţi în acea perioadă?

    Toate cele bune.
    • Like 0
  • Daniel check icon
    "Nici după atâția ani nu pot, și, probabil, n-am să reușesc niciodată, să-mi omor gândul că noi doi, Șerban și cu mine, am schimbat atunci lumea."
    Arată ca o problemă patologică de "mania grandorii"...
    • Like 1
    • @ Daniel
      Razvan check icon
      D-le. Daniel, probabil nu ați acordat suficient timp de reflexie celor două paragrafe anterioare celui pe care l-ați citat, și anume celor referitoare la paradoxurile fizicii cuantice. Altfel, cred că ați fi înțeles că nu e vorba despre "mania grandorii", ci despre faptul că, potrivit dovezilor aduse de fizica cuantică, simplul fapt de a observa conștient realitatea cuantică încă nediferențiată, în care două stări CONTRARE coexistă, "forțează" într-un fel sau altul realitatea observată să adopte una dintre stări. Mai concret, spre exemplu, o particulă cuantică neobservată conștient de către un observator, are în același timp și sarcină pozitivă și sarcină negativă, însă în momentul în care un observator începe să observe experimental particula respectivă, aceasta, în mod încă neexplicat științific, adoptă una dintre stări. Acest fenomen nu are legătură cu o decizie sau o capacitate specială a observatorului, Nu observatorul este cel care determină particula cuantică să devină fie pozitivă, fie negativă. Observatorul este necesar dor pentru ca realitatea cuantică nediferențiată să adopte una dintre cele două variante posibile, însă nu poate determina care dintre variante va fi adoptată. Posibila explicație, însă nedovedită experimental, are în vedere "conștiința" umană care organizează lumea.
      În această perspectivă cuantică și din moment ce observatorul nu are capacitatea de a determina realitatea să aleagă un sens sau altul al evenimentelor, ci doar pe aceea de a "forța" ca ceva să se întâmple, cred că devine evident că nu este vorba despre "mania grandorii". Potrivit principiilor enunțate de fizica cuantică, acea "tensiune observațională conștientă" produsă de stimabilul CTP și Șerban, a forțat realitatea să aleagă derularea ulterioară a evenimentelor în sensul bine cunoscut. Însă nu observatorii au ales cursul, ei au fost doar la locul și momentul potrivit pentru a produce miracolul conștiinței care a "obligat" vectorii cuantici încă necunoscuți nouă, să adopte o poziție specifică și să genereze cursul istoriei cunoscut nouă azi.
      Știu că aceste interpretări sunt șocante pentru cineva obișnuit să perceapă și să interpreteze realitatea doar prin perspectiva fizicii clasice, însă aceste fenomene cuantice la nivel de particule sunt dovedite experimental și nu este identificat niciun motiv rațional pentru ca și la nivel macro fenomenele să nu se producă în mod similar.

      Ce mă miră însă pe mine cel mai mult, acum când observ și această preocupare a dlui. Popescu pentru fizica cuantică, este cum de nu acceptă faptul că acel "la început a fost cuvântul..." merită tratat măcar ca o "premoniție inexplicabilă".
      • Like 2
  • Domnule, te admir: In momentul in care devii rațional, nu te mai înțeleg. Dar nu-i bai, înțelegerea mea despre realitate este defecta. Convorbirile cu limbricii nu m-au dus niciodată prea departe. Fiecare cu treburile lui...
    • Like 0
  • Multumim pentru amintirea "frumoasa",care azi exista ca obiecte si lucruri in multe case ale urmasilor nomenclaturisti ai "epocii de aur",prin metoda "ciordeala".
    • Like 0
  • In fiecare an in perioada asta va urmaresc cu interes editorialele. Am senzatia ca citesc scene dintr-un scenariu care sper sa se concretizeze intr-un film. Monumentala mi s-a parut scena pe care ati descris-o cand mergeati pe strada Polona si ati facut pasul de pe trotuar pe zona carosabila. Mamihlapinatapai ar putea fi chiar titlul filmului.
    Desi eram prea mic pe vremea aia ca sa pot intelege sau participa la ce se intampla amintirile de atunci au capatat semnificatii aparte o data cu trecerea anilor. Imi aduc aminte cum bunicii mei prezentau o alta fata a celui de-al doilea razboi mondial decat cea din manualele de istorie. Deja am aceasta senzatie legata de evenimentele din '89 acum ca traiesc pe alte meleaguri iar lumea e putin educata sa interesata in aceste fapte (asta se aplica inclusiv celor din Romania). Va multumesc pentru aceste momente "blast from the past" care pentru mine reusesc sa dea o semnificatie mai speciala acestei perioade de sarbatoare.
    • Like 1
  • Într-adevăr, așa cum frumos descrie CTP, ce vie, entuziasmantă și aproape MAGICĂ a fost perioada Revoluției! Eram o imensă mulțime la unison, ca frații buni, indiferent că erau unii pe străzi și alții la televizor. Iar conducătorii vechiului regim erau terifiați de puterea noastră.
    Și ce putredă și decepționantă e perioada actuală! Acum ne sfâșiem între noi și deci ne slăbim puterea civică pe motive tâmpite, irelevante (cum ar fi vaccinarea - o simplă acțiune medicală). Iar conducătorii actuali își freacă mâinile satisfăcuți de slăbiciunea noastră față de ei și au siguranța că își pot face în continuare de cap.... Pot chiar ”reseta” lumea cum au ei chef.
    • Like 9


Îți recomandăm

Wantsome

Academia Prietenoasă Wantsome îi invită pe toți cei care își doresc să facă o reconversie profesională în IT sau un upgrade de skill-uri în 2022 să participe gratuit la evenimentul Perfect Week - o săptămână deschisă demonstrativă care aduce oportunități de cunoaștere a universului IT, a mentorilor, a angajatorilor și a foștilor cursanți.

Citește mai mult

Școală modernă

Educația, în toate formele sale, este o investiție, nu o cheltuială. De la nivelul familiei și până la societate în ansamblul ei, toți ar trebui să fim conștienți că fiecare resursă alocată acestui domeniu aduce, aproape fără excepție, plus valoare ce se întoarce la nivel de individ și în comunitate.

Citește mai mult

Apartamente

22 de grade Celsius. Aceasta este temperatura pe care românii din orașe preferă să o aibă iarna în case, conform unui studiu realizat pentru Habits by Republica de Unlock Research.

Citește mai mult