De ce aveam în cap casa lui Ceaușescu din Primăverii, nu știu. Pe atunci nu eram jurnalist, nu lucrasem nicio zi în presă, reflexele care îți bagă nasul unde nu-ți fierbe oala, dar fierbe altceva, mi le-am făcut după `89.
În timp ce Caramitru și Dinescu intrau în clădirea TVR, sentimentul ridicolului, uneori dus până la maladiv, m-a întors stânga-mprejur. Și așa, să merg și să strig cu mulțimea îmi întinsese la limită solitaritatea. Televizorul era prea mult.
M-am dus spre cercul Pieței Aviatorilor, fostă Piața Jianu, fostă M. Eminescu, Adolf Hitler, Generalissim I.V. Stalin, astăzi, Charles de Gaulle. Oamenii strigau unii la alții „Unde-s secu-riș-tii? Unde-s secu-riș-tii? Unde sînt, domne?”. Cu Șerban aproape că am dat piept în piept. Ne despărțiserăm azi-noapte, când intrase tancul în Piața Universității. Șerban voia să intre în TVR. Mi-au trebuit câteva minute să-l conving să mergem la casa Ceaușeștilor, pe strada interzisă de ani și ani circulației oamenilor muncii. Cred că asta l-a hotărât.
Pășeam prin cartierul Primăverii, Orașul Interzis din orașul București, ca printr-un pustiu postatomic. Nici țipenie în jur.
Am ajuns la o intersecție, în fața unui gard scund, de zid, l-am fi putut sări ușor. Însă, lângă portița neagră de metal stătea un ins în pardesiu cafeniu, înalt și slab, cam cocoșat, între două vârste, cu mâinile la spate. Ne-am gândit că pe acolo se putea pătrunde la Ceaușești, era o intrare de serviciu, prin spate, probabil pentru servitori.
Pe fața individului nu puteai citi nimic. Nici nu se uita la noi, privea undeva spre piață, de unde se auzea zgomotul mulțimii. Dar un pistol pe care să-l scoată și să ne găurească, putea să țină sub pardesiu. Și eu, și Șerban aveam creierii scrijeliți de amintirea rafalelor de automate și mitralieră ale nopții. A oamenilor împușcați în Piața Universității. Așa că ne uitam unul la altul și nu știam ce să facem.
Mulți ani mai târziu, am aflat că în limba yaghan a băștinașilor Țării de Foc există cuvântul mamihlapinatapai, intraductibil nu numai în română. Înseamnă situația dintre doi oameni, aflați față în față, care tac și nu fac, deși amândoi ar vrea să se întâmple ceva, dar fiecare așteaptă de la celălalt să facă primul pas.
Ne-am mutat o vreme de pe un picior pe celălalt, păstrând o distanță respectuoasă, până când Șerban a zis că el se cară la Televiziune. „Nu, stai”, l-am luat de cot, deși n-aveam nicio idee. „Hai să mai rămânem, că poate pleacă ăsta”. De unde, individul stătea stană în continuare și parcă aștepta ceva. Pe urmă s-a uitat la ceas, cum se uita Ceaușescu când îi făceau controlul medical în cazarma din Târgoviște, ca să vadă dacă e apt să fie împușcat.
Ei, și atunci, Șerban a produs o replică de geniu, demnă de marii dramaturgi ai lumii, o magie alibăbească pe care n-am s-o uit cât oi trăi. A făcut câțiva pași spre personaj, a ridicat două degete, dar lipite, nu în V, a deschis gura și a cuvântat:
„Nu vă supărați, am vrea și noi să vizităm...”.
Cum n-am să uit nici desfacerea în bucăți vag zâmbitoare a feței securistului, la acest sesam. Ca și cum i s-ar fi luat o țeavă din rinichi, s-a dat la o parte din poartă și ne-a semisalutat cu palma la un chipiu inexistent. Mi-a trecut, aiurea, prin minte ce știam din armată, că nu se salută când ai capul descoperit și nu ești în uniformă...
Sau, cine știe, poate că omul nici nu era securist, o fi fost un civil ca și noi, care aștepta să dea buzna mai mulți pe domeniul stăpânului, ca să-și facă curaj să intre și el, că de unul singur îi era târșă.
Așa am intrat. Am văzut multe înăuntru. Pepenele verde, tăiat pe sfert, din bucătărie, pepene verde, în decembrie `89, când alimentele se luau cu rația... – m-a izbit aidoma unui cap uman despicat. Mâncare cu carne, într-un castron, tocană sau ceva, începută, lăsată cu furculița în ea. Tânărul subțiratic, cu ochelari subțiri și ei, strigând: „Lăsați-le, nu le atingeți, să vadă lumea cum trăiau ăștia!”, după ce din frigider se rostogolesc o grămadă de portocale și mandarine.
Tăblițele înrămate de pe hol pe care era tipărit: „Tovarășul Nicu”, „Tovarășa Zoia”, Valentin nu mai știu dacă era, fiecare cu „scurtul”, – număr de telefon din 3 cifre...
Prin multe colțuri de cameră, câte un telefon cenușiu pe care scria NOTRUF LAUE. Atunci nu știam că notruf înseamnă în germană „apel de urgență”, iar laue, „călduț”, dar ăsta cred că era un nume de firmă.
Un țigănuș, după ce-i dă o bucată și gagicii lui, gata să muște dintr-o prăjitură mare, cu bezele, multicoloră. „Auzi, da dacă-i otrăvită?”, îl întreb, eu fiind obsedat de capcanele pe care le-ar fi putut lăsa Ceaușescu în urmă, inclusiv minarea clădirii. Băiețandrul încremenește cu gura căscată, pe urmă se reculege și strigă la pirandă: „Nu mânca, fă, proasto!”.
Galeria lungă, cu tablouri de pictori români clasici pe pereți, Grigorescu, Aman, Luchian...
Budoarul Elenei Ceaușescu, plin de Helena Rubinstein, Chanel, Ricci, nici urmă de Farmec. Sau Gerovital ...
Un ins, în curtea din spate, care-și făcuse guler un tablou al Tovarășului, poate de Sabin Bălașa, spărgându-l cu capul...
Toate mi-au rămas în minte, din ce în ce mai difuze cu anii, ca văzute printr-o apă tot mai murdară. Secunda aceea însă, mamihlapinatapai, între zicerea lui Șerban și zâmbetul omului în cafeniu, scânteiază diamantin și astăzi, ca instantaneul unui miracol. În fizica cuantică, stări contrare pot să coexiste inimaginabil în ceea ce se cheamă superpoziție. Când însă cineva se uită la superpoziție, o observă experimental, ea se preface instant în una sau cealaltă dintre stări, superpoziția dispare, rămânând macrorealitatea lumii noastre umane.
Cum se întâmplă în Toy Story: jucăriile de tot felul, șeriful Woody, rangerul spațial Buzz, Cap de Cartof, Rex Tiranosaurul, câinele Armonică, Hamm Purcica Pușculiță, se agită, vorbesc, țipă, fac tumbe cu o vioiciune cât se poate de omenească. Dar în fracțiunea de secundă în care o ființă umană intră în încăpere, încremenesc, devin nevii, normale, ca niște obiecte fără viață ce sunt...
Nici după atâția ani nu pot, și, probabil, n-am să reușesc niciodată, să-mi omor gândul că noi doi, Șerban și cu mine, am schimbat atunci lumea.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
