Măștile din Siria: ca să înțelegem ce vrea fiecare parte implicată

(Foto: Guliver/Getty Images)

A trecut un an şi jumătate de cȃnd scriam că dinspre Siria vin doar ştiri funeste. Între timp, Alepul a fost eliberat, iar luptătorii Statului Islamic s-au ȋntors aproape toţi ȋn ţările de unde ȋi adusese nebunia fundamentalistă a Califatului. Dar dinspre Damasc, capitala a cărei vechime ajunge aproape la zece milenii, continuă să curgă imagini cu copii ucişi cu vapori de clor şi explozii de tomahawkuri în noapte.

Cucerirea Raqqa, infama capitală a autoproclamatului Stat Islamic, a ȋnsemnat doar căderea cortinei şi apariţia unei scene apocaliptice, ȋn care SUA şi aliaţii luptă cu armata siriană şi mercenarii ruşi, miliţiile şiite iraniene şi Hezbollahul cu cele sunnite, stipendiate de bogatele monarhii ale Golfului, soldaţii Moscovei şi cei ai Ankarei cu oricine se nimereşte a le sta ȋn cale. Cȃt de mult au contestat unii implicarea Statelor Unite ȋn diverse ţări ale Orientului Mijlociu, locul gol lăsat de acestea ȋn Siria s-a dovedit răul cel mai mare. Cine şi-a imaginat că acolo unde ajunge armata Rusiei poate fi pace s-a ȋnşelat iarăşi.

Sunt cinci ani de cȃnd figura liderului de la Kremlin apare din ce ȋn ce mai des zȃmbind triumfător ȋn ştirile internaţionale. A fost ȋn parte meritul propagandei abile, dar vorbele goale şi fake news-urile nu pot transforma realitatea decȃt atunci cȃnd cei ce s-au opus jumătate de veac comunismului ȋncep să strige „America first!” ori să ridice garduri la frontiere.

În noaptea de vineri, 13 aprilie 2018, ȋn timp ce preşedintele Donald Trump vorbea despre principii, 120 de rachete – conform comunicatului Pentagonului - „noi, frumoase şi inteligente”, conform descrierii de pe Twitter făcută de preşedintele SUA, ţȃşneau ȋnspre ţinte siriene, lansate de pe USS Cook, fregata franceză Acquitaine, bombardierele B1 ce decolaseră din Qatar, Tornado britanice şi Rafale franceze. Ţintele au fost laboratoare siriene cu destinaţie militară. Motivul: cu cȃteva zile ȋnainte, o organizaţie umanitară acuzase regimul de la Damasc că folosise arme chimice ȋmpotriva civililor ȋn luptele din oraşul Douma. Oribilul eveniment se ȋntȃmplase la doar cȃteva zile după ce domnul Trump declarase că trupele americane se vor retrage din Siria, surprinzȃndu-şi proprii consilieri şi bulversȃndu-şi aliaţii. Bogaţilor şeici arabi ce doreau ca puterea Damascului să le revină majoritarilor sunniţi, le-a explicat ca un negustor abil că militarii SUA pot rămȃne să le apere interesele dacă ȋi vor plăti ei, iar nu contribuabilii americani.

13 aprilie 2018 pare o copie a lui 7 aprilie 2018. La fel ca ȋn prezent, domnul Trump declarase că ȋnlăturarea preşedintelui Assad nu este necesară pentru pacificarea Siriei. Şi, iarăşi, la cȃteva zile, urma o ploaie de tomahawkuri asupra bazei militare siriene de la Shayrat. Motivul: de acolo s-a considerat a fi fost iniţiat de către armata siriană cu cȃteva zile ȋnainte un atac cu arme chimice asupra populaţiei din Khan Shaykhun. Imaginile copiilor ce se asfixiau sunt greu de uitat.

Siria nu este doar un cȃmp de război unde se ȋnfruntă soldaţii. A devenit un pretext pentru declaraţii nemaiauzite de la sfȃrşitul Războiului rece despre ȋnfruntări nucleare. Şi o scenă de unde curge ȋnspre spectatorii ȋntregii lumi, precum odinioară ȋn arenele romane, sȃngele războinicilor şi al celor nevinovaţi.

Actorii sunt veniţi din toată lumea.

Guvernul de la Damasc este doar unul dintre cei secundari. Ar putea primi un premiu doar pentru ȋndărătnicia cu care luptă de aproape şapte ani. Oscarul pentru un rol principal şi-l doreşte Rusia, mereu nostalgică după puterea de odinioară, dar care adună un PIB cȃt al Olandei şi ȋncearcă să ȋşi mascheze impotenţele interne cu victorii externe. Îşi permite fanfaronade fiindcă pentru actorul multi-premiat această scenă pare una minoră pentru care nu merită cheltuiţi banii contribuabilului american.

Iranul, puterea şiită regională, ştie că pierderea puterii de catre Assad va ȋnsemna un guvern sunnit ce ȋi va rupe pe Gardienii Revoluţiei de Hezollahul libanez şi îi va izola de Mediterana.

Israelul, care a luptat ȋn trei rȃnduri cu Siria, nu poate permite resuscitarea puterii actuale a lui Assad fiindcă influenţa asupra lui a duşmanului său declarat, Iranul, ar conduce la noi atacuri ȋmpotriva micului stat de pe coasta mării. Cu amintirea confruntărilor din 1967 şi 1973, ȋşi permite efectuarea de lovituri militare pe teritoriul sirian ȋntrucȃt aviaţia militară a Damascului, concepută iniţial pentru a lupta cu avioanele israeliene, şi-a pierdut mare parte din capacitatea de luptă, iar ceea ce a rămas din interceptoarele sale (MIG-uri 21, 23 şi 29) au fost adaptate pentru a efectua atacuri la sol ȋmpotriva insurgentilor.

Turcia, unul dintre cei mai vocali duşmani ai lui al-Assad, pare acum mai preocupată de luptele ȋmpotriva kurzilor din provincia siriană Idlib. Preşedintele Erdogan pare că nu ȋşi poate proba măreţia ȋn această ţară sau nu vrea să ȋl supere pe „ţarul” Putin, fără al cărui ajutor nu ar fi ȋnfrȃnt puciul militar din vara lui 2016.

Marea Britanie, membru al coalitiei anti-ISIS, ȋşi urmează fidelă partenerul de peste Atlantic.

Franţa, odinioară „protectoarea” Siriei, este ȋn căutarea rolului de mare putere, ȋnsufleţită de tȃnărul şi carismaticul său preşedinte ce nu poate uita gloria micului Napoleon. Pȃnă la urmă, dintre toate puterile coloniale, Franţa nu şi-a uitat niciodată „misiunea civilizatoare”. În 1920, cȃnd mare parte a teritoriului Siriei actuale a intrat sub guvernorat francez, respectȃnd funestul Acord Sykes-Picot şi conform mandatului acordat de Liga Naţiunilor, Franţa avea responsabilitatea de a crea un stat sirian modern, de a organiza exploatarea resurselor ţării şi pregătirea societăţii pentru autoguvernare după ȋndelungata stăpȃnire otomană care ȋnăbuşise violent orice dorinţă de independenţă. Această misiune generoasă a fost îndeplinită parţial: s-au dezvoltat oraşele, infrastructura, au fost realizate reforme funciare, a fost introdus modelul administrativ european, s-a reformat şi încurajat învăţământul, ultimul şi esenţialul pas – autoguvernarea, a fost de la început repudiat neoficial de administraţia franceză. Fusese nevoie de un Al doilea război mondial pentru ca Franţa să se retragă din Siria, iar aceasta să ȋşi dobȃndească independenţa.

Statele Unite pendulează ȋntre dezinteres şi declaraţii belicoase, ȋntre dubiul şefului Pentagonului, James Mattis, că armata siriană ar fi utilizat arme chimice ȋn Douma, şi certitudinea preşedintelui său că „animalul Assad” se amuză gazȃndu-şi propriul popor.

A fost o săptămȃnă a declaraţiilor incendiare. Televiziunea de stat din Rusia şi-a inițiat telespectatorii ȋn măsurile necesare ȋn caz de război nuclear, transmiţȃnd un mesaj clar lui Donald Trump. Toate acestea ȋn timp ce Statele majore ale armatelor SUA şi Rusia erau mereu ȋn contact, astfel ȋncȃt mult-clamatul atac punitiv american să nu producă victime printre militarii Kremlinului. Iar cele 120 de rachete aliate care au lovit Siria au arătat tuturor că odată ce un preşedinte spune că va face ceva atunci exact asta se va ȋntȃmpla. Pȃnă la urmă, pe scenă e mai important jocul actorilor decȃt realitatea celor spuse. Doar că gesturile lor nesăbuite au adus un mare război tot mai aproape.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp