(Foto: Guliver/Getty Images)
Acum un veac, ȋn octombrie 1918, un colonel englez, Thomas Edward Lawrence, refuza onoarea pe care dorea să i-o facă regele George al V-lea de a deveni cavaler. Celebrul Lawrence al Arabiei, ofiţerul britanic aureolat de gloria luptelor ȋmpotriva Imperiului Otoman, considera că guvernul britanic i-a trădat pe aliaţii săi din Peninsula Arabia, refuzȃndu-le dreptul la independenţă. Şi, cu jumătate de glas, ȋn sălile palatului Buckingham, i-a şoptit suveranului că refuză titlul.
Rolul colonelului Lawrence ȋn ridicarea la luptă a triburilor arabe din Peninsula Arabia ȋmpotriva otomanilor stă ȋncă sub semnul legendei. La fel cum stau toate istoriile orientale ajunse ȋn Europa ȋn veacul ce a trecut de la momentul de mai sus. În spatele pitorescului citadelelor şi oazelor arabe s-au ascuns dictatorii cel mai puţin frecventabili şi ȋnţelegeri oculte ale serviciilor secrete de pe toate meridianele. În 1916, cȃnd, ȋnsufleţite de misiunea militară engleză, triburile arabe se răsculau ȋmpotriva Istanbulului, Sir Mark Sykes şi Francois Georges-Picot, anticipȃnd prăbuşirea Puterilor Centrale, ȋşi ȋmpărteau sferele de influenţă ȋn Orientul mjilociu. Popoarelor de aici, considerate imature politic, li s-a oferit protectoratul celor două state europene, democraţii liberale mature! Noile state create sub oblăduirea ȋnvingătorilor din război pe harta desenată de cei doi europeni au reprezentat un conglomerat de populaţii şi credinţe a căror viaţă ȋmpreună a ȋnsemnat un lung şir de conflicte.
Tot un veac a trecut peste regiune şi de la revolta ȋmpotriva Imperiului otoman pȃnă la revoluţiile „primăverii arabe”. Un veac ȋn care ţările Magrebului şi ale Asiei mici şi-au obţinut independenţa, ȋnsă nu au reuşit - cu minore excepţii – să devină state democratice. Au pendulat nehotărât ȋntre dictatori secularişti şi fundamentalism religios. Şi doar petrolul a mai poleit cȃndva modestele oraşe ale regiunii. Tot petrolul le-a făcut interesante pentru ambii jucători ai Războiului rece. Dacă un nou „preşedinte” nu obţinea finanţările americane sau nu ȋi erau girate masacrele, găsea ȋn Uniunea Sovietică un partener ȋnţelegător şi gata să construiască centrale electrice ȋn schimbul cȃte unui port ȋn care să se odihnească submarinele sovietice. Cȃnd Războiul rece s-a sfȃrşit, din Tunisia pȃnă ȋn Siria dictatorii şi-au păstrat puterea fiindcă ȋn zonă apăruse o altă ameninţare, la fel de neplăcută pentru ţările occidentale: fundamentalismul islamic. Acesta primise aripi după războiul ȋmpotriva sovieticilor din Afganistan, unde apăruse noua garnitură de lideri ce gȃndeau că au resursele necesare să instaureze Califatul şi să ȋnvingă „Marele Satan”, deşi acesta contribuise decisiv la ridicarea lor. 11 septembrie 2001 a fost momentul de glorie al acestor sceleraţi.
Între ţările regiunii, Siria s-a remarcat prin aceeaşi frumuseţe a citadelelor şi templelor Antichităţii şi Evului mediu pe care turiştii le puteau vizita liniştiţi. Fiindcă generalul Hafez al-Assad conducea ţara cu mȃnă forte din 1971. Siria era o republică democrată, unde excesele religioase nu erau permise. Creştinii erau bine văzuţi şi familia prezidenţială sărbătorea de multe ori Paştele ȋn bisericile Damascului sau ale Alepului. Exista şi un motiv ȋntemeiat pentru această libertate religioasă: puterea familiei Assad se construia pe alauiţi, o minoritate musulmană considerată de unii teologi sunniţi drept eretică şi care nu reprezenta nici măcar un sfert din populaţia ţării. Majoritarii sunniţi nu erau bine-veniţi ȋn armată şi serviciile speciale. Ceea ce nu putea fi trecut cu vederea de petro-monarhiile sunnite din Peninsula Arabia.
În 1982, ȋn Hama, izbucnea o revoltă a Frăţiei musulmane, organizaţie fundamentalistă ce lupta pentru reinstituirea legii islamice. Fundamentaliştii sunniţi au ucis funcţionari publici şi au ocupat principalele clădiri ale administraţiei naţionale din oraş. Trupele guvernamentale au asediat oraşul: au urmat bombardamente brutale asupra localităţii ȋncercuite care nu au cruţat populaţia civilă. La sfȃrşit, cȃnd oraşul a fost pacificat, organizaţiile umanitare vor vorbi de un număr cuprins ȋntre 10.000 şi 40.000 de victime, număr ce nu va putea fi stabilit cu certitudine niciodată.
The Guardian titra atunci: Assad goes beyond the point of no return.
Încă 18 ani a domnit generalul Hafez pȃnă ce l-a răpus boala şi puterea a trecut fiului său, medicul Bashar. Acesta a părut că va democratiza ţara. Însă, dincolo de campaniile de imagine din media occidentale şi căsătoria cu o sunnită, s-a dovedit copia tatălui.
„Primăvara arabă” ȋn Siria a fost un dezastru, ca mai peste tot (excepţie: Tunisia). Militarii nu l-au părăsit pe Assad. Cȃnd facţiunile rebele, stipendiate de statele sunnite şi pregătite de specialişti NATO, se apropiau de oraşele de pe coastă, Rusia, ce avea singura bază militară din Mediterana la Tartus, s-a văzut obligată să intervină. Nou-apărutul Stat Islamic, crimele şi oroarea lor, i-au oferit prilejul de a poza ȋn apărătorul victimelor acestor terorişti. În fapt, ȋn deşertul şi oraşele siriene au ajuns să lupte, prin interpuşi - adică prin localnicii ȋnarmaţi, mercenari şi „soldaţi ai Profetului” - stipendiaţi de toţi actorii zonali sau cei cu pretenţii de putere mondială: Iranul cu Arabia Saudită, Israelul şi SUA cu Rusia şi Iranul, Turcia ȋmpotriva tuturor. Deşi toată lumea răcnea că luptă ȋmpotriva Statului Islamic. Cȃnd acesta a fost ȋnfrȃnt, luptele au continuat şi Turcia a ajuns să ameninţe trupele prezente ȋn nordul Siriei ale aliatului său din NATO.
Cum ȋn Siria aproape toţi jucătorii internaţionali au fost implicaţi ȋn desfăşuarea evenimentelor, singura care ar fi putut aduce ordine şi ar fi putut vorbi obiectiv era Organizaţia Naţiunilor Unite. Însă dreptul de veto al Rusiei ȋn Consiliul de securitate a blocat pȃnă şi continuarea misiunii echipei internaţionale de investigaţie a folosirii armelor chimice de către regimul de la Damasc. Atitudinea preşedintelui Trump la adresa organizaţiei a fost, poate, o lovitură mai dură dată acesteia decȃt vetourile Rusiei care au lăsat-o neputincioasă. Singurii care par să se joace ȋn voia lor ȋn Siria par a fi militarii ruşi, cărora nici măcar secretarul de stat Rex Tillerson, la ultima sa vizită ȋn regiune din februarie, nu le-a transmis măcar o dojană.
Dinspre Siria ne-am obişnuit să primim numai ştiri funeste ȋn ultimii ani. Măcelul civililor este la ordinea zilei. Copiii muribunzi, agonizȃnd de la gazele ce le-au ars plămȃnii, au trezit revolta utilizatorilor Facebook. Mai miră acum măcelul din suburbiile Damascului unde forțele guvernamentale bombardează localităţile aflate ȋn stăpȃnirea insurgenţilor ? Ghouta de est nici măcar nu sună cunoscut, aşa cum suna Alepul, a cărui suferinţă nu a fost curmată de nimeni. Iar Facebookul tocmai a decis că mai importante pentru utilizatorii săi sunt buna-dispoziţie şi prietenia, nu abuzurile şi necesitatea de a lupta ȋmpotriva lor.
Acelaşi The Guardian, care ȋn 1982 prezenta genocidul din Hama, scria pe 22 februarie 2018: Ghouta’s desperate civilians say they’ve been abandoned to their fate. Corespondentul publicaţiei, Martin Chulov, cȃştigător al premiului Orwell pentru jurnalism ȋn 2015, relata teroarea la care erau supuşi locuitorii Ghoutei. Unul dintre ei, comerciant ce trăia cu familia printre ruinele magazinului său, era dezamăgit că aceia ce le promiseseră sprijin i-au uitat: „Măcar Iranul şi Rusia nu ȋşi abandonează prietenii”, spunea el. Pentru că un fost luptător al enclavei, ce abandonase enclava şi se refugiase ȋn Iordania, mărturisea cum occidentalii, Qatarul şi Turcia i-au ȋndemnat să lupte: „aveţi credinţă, tirania nu va ȋnvinge”. După ce au văzut că anii au trecut, fondurile cheltuite nu l-au doborât pe al-Assad fiul, iar ofensiva acestuia devenea tot mai cruntă, şi-au uitat promisiunile pentru a trăi bine-dispuşi alături de prieteni ȋn oraşele lor sigure.
După Primul Război Mondial, un ofiţer englez ȋşi acuza conaţionalii că şi-au trădat aliaţii. Un secol mai tȃrziu, revoluţionarii Orientului Mijlociu au fost iarăşi trădaţi de susţinătorii lor cȃnd aceştia au descoperit că lupta pentru libertate este costisitoare şi deloc uşoară. Nu sunt doar două evenimente petrecute la o sută de ani distanţă: oamenii Orientului Mijlociu au fost trădaţi ȋn fiecare zi a acestui veac de egoismul Occidentului, ce a privit acest spaţiu cu superioritate colonială mercantilă, căutȃnd aici prieteni doar cȃnd interesele geostrategice au cerut-o. Cel puţin romanii au văzut ȋn Mediterana Mare nostrum şi i-au ȋnglobat ȋn Imperiu, uneori cu forţa, alteori uimindu-i cu superioritatea şi bogăţiile Romei, pe toţi cei ce vieţuiau pe coastele acesteia. Politicienii Europei moderne nu doar că i-au abandonat pe cei pe care ȋi numeau „prieteni”, au trădat tocmai principiile pe care le vindeau localnicilor pentru a-i ridica la luptă ȋmpotriva dictatorilor.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
As adauga ca europenii, care au modelat intreaga civilizatie vreme de aprope un mileniu acum sunt foarte ocupati sa isi puna cenusa in cap si prefera sa importe milioane de emigranti decat sa faca ceva pentru a evita macelul in Siria.