Medicii de la ATI se întrebau „Cum de mai trăiește?!” iar organele îmi cedau rând pe rând. La 5 ani după ce am murit la CF2 și am înviat la Universitar, malpraxisul ajunge, în sfârșit, în instanță

Foto; Getty Images

Cum pot să uit că în vara lui 2016, povestea mea în această lume, a unei mame de 39 de ani, era pe cale să se încheie?

Un diagnostic dur şi o operaţie erau doar începutul unei poveşti care şi astăzi îmi dă fiori. După o operaţie de cancer incipient de col uterin, medicii de la CF2 îmi administrează o transfuzie greşită de sânge, care numai printr-o minune nu mi-a fost fatală.

Cum pot să uit cum m-am simțit când am făcut cea mai dură reacţie după acest tratament, CID, sindromul coagulării intravasculare diseminate? Am intrat în comă şi am reînviat o săptămână mai târziu, datorită celor de la Spitalul Universitar. În CF2 am primit sânge din grupa AB4, în loc de grupa zero. Cum pot să uit că m-am salvat singură, strigând eu însămi, atunci, “Am grupa zero, nu AB4!”, aşa cum am mai povestit aici. Iar medicii de la CF2 au ascuns cu bună știință greșeala, ceea ce era să mă coste viața.

Este o dramă care mi-a resetat viaţa. Am reanalizat tot ce ştiam până atunci despre lume şi despre oameni şi chiar despre mine însămi.

Am descoperit că avem resurse infinite în adâncul nostru. Am aflat că Universul ne susţine, Dumnezeu este sus, pentru fiecare, aşa cum soarele răsare zilnic, peste toţi. Medicii de la Terapie Intensivă, de la Spitalul Universitar se întrebau, constant despre mine: „Cum de mai trăiește?!” Organele îmi cedau rând pe rând. Am fost diagnosticată cu disfuncţie multiplă de organe, am fost pe dializă.

Vindecarea fizică s-a produs lunile următoare, dar rănile sufleteşti încă au nevoie de pansamente. O cercetare anevoiasă într-un dosar penal deschis cu această ocazie îmi aminteşte constant, în ultimii ani, prin ce am trecut. Episodul acesta clar de malpraxis, confirmat în presa acelor zile și, ulterior, în raportul ministerului Sănătății referitor la Colectiv și la 2 cazuri de transfuzie greșită de sânge, printre care și al meu (în celălalt caz pacienta a decedat), apoi de mărturisirile televizate ale șefei ATI din CF2 are, totuși, nevoie de 5 ani și jumătate de cercetări pentru ca abia acum să ajungă în Justiție. Pe 19 noiembrie 2021 este primul termen în acest dosar, la Judecătoria Sectorului 1.

Între timp, Tribunalul București mi-a dat câștig de cauză în două instanțe, în alt dosar, în care am dat în judecată statul român, pentru tergiversarea cercetării legate de transfuzia greșită de sânge.

Am câștigat daune morale (modice) în primă instanță și recent au fost respinse apelurile formulate de Ministerul Public și de statul român, în același dosar. Am vrut doar să trag un semnal de alarmă asupra justiției din România. Decizia nu este definitivă, poate fi atacată cu recurs. http://portal.just.ro/3/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=30200000000413878&id_inst=3

În România se uită! Mult! Victimele de la Colectiv rămân o rană deschisă pentru o națiune. Alte victime știute și neștiute din spitale, tragedii ale unui sistem strâmb, în care oamenii iau foc și mor cu zile în sălile unde merg ca să se facă bine, toate sunt uitate lent, îngropate adânc în conștiința colectivă și mai ales a autorităților responsabile. Uitarea pune bandaje peste răni sângerânde! Eu vreau să ne facem bine! Aștept soluții corecte și un dram de compasiune pentru toate victimele sistemului românesc de sănătate. Cred că ar fi un semn de respect și de normalitate judecarea corectă și promptă în asemenea dosare, inclusiv pentru medicii care își fac onorabil și chiar cu pasiune datoria. Cei mai mulți dintre ei, după părerea mea.

Cum pot să uit?! Tu poți să uiți?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp