foto Profimedia
În aceste zile când întreaga lume a fotbalului îl elogiază pe Mircea Lucescu, odată cu dispariția lui, simt nevoia să aduc în atenție nu un discurs solemn, ci o întâmplare inedită, una care spune mai mult despre omul Lucescu decât o pot face toate omagiile la un loc. Este un gest care îl implică pe Florea Dumitrache, fostul său coechipier la Dinamo și la echipa națională, și pe care l-am văzut chiar înaintea unui meci amical desfășurat la București dintre Beșiktaș, echipa pe care o antrena atunci Mircea Lucescu și Rapid, fosta lui echipă.
Există momente în fotbal care nu apar în statistici, dar care spun mai mult decât orice palmares. Un astfel de moment s-a petrecut imediat după acel meci , transmis în direct la televizor. Era un final de partidă obișnuit, cu jucători obosiți, reporteri grăbiți și tribune care se goleau încet. Dar în mijlocul acelei agitații s-a consumat o scenă care avea să rămână în memoria celor care au văzut-o.
Florea Dumitrache, unul dintre cei mai mari atacanți ai României, un fotbalist de aceeași finețe și inteligență în joc precum Mircea Lucescu, s-a apropiat de acesta și i-a cerut un autograf. Lucescu, surprins, a întrebat firesc: „Pentru cine e?”. Probabil se gândea că e pentru un nepot, un prieten, un admirator. Răspunsul lui Dumitrache a venit simplu, dezarmant: „Pentru mine.”
În acel moment, Mircea Lucescu a zâmbit cu modestia lui proverbială și a spus: „Ei, asta nu se poate.” Nu era o glumă, nu era un refuz, ci reacția sinceră a unui om care nu s-a considerat niciodată mai presus decât colegii săi, indiferent cât de sus îl urcase fotbalul. A fost o clipă scurtă, dar încărcată de sens: un mare jucător cerând autograful unui alt mare jucător, iar acesta din urmă refuzând dintr-o modestie autentică, nu din falsă pudoare.
Într-o lume a fotbalului în care gloria trece repede și orgoliile rămân, Mircea Lucescu continua să fie un reper rar: un om pentru care valoarea nu a devenit niciodată motiv de superioritate, ci o formă de discreție. Uneori, caracterul unui mare antrenor se vede nu în trofee, ci în gesturile mici, sincere, care rămân în memoria celor care le-au trăit.
Aveam să înțeleg pe deplin valoarea acestui om când cochetam cu presa sportivă și am avut ocazia să-l întâlnesc la o conferință de presă, în anul în care Rapid avea să câștige titlul, în 1999. Era o atmosferă densă, cu jurnaliști nerăbdători, camere care pâlpâiau și întrebări care se pregăteau să fie aruncate în aer. În mijlocul acelei forfote, Mircea Lucescu nu domina prin ton ridicat sau prin gesturi teatrale, ci prin calmul său. Prin claritatea cu care vorbea. Prin eleganța intelectuală cu care răspundea fiecărei întrebări, fie ea banală sau provocatoare.
Avea o prezență care nu cerea respect, ci îl inspira. O prezență care te făcea să înțelegi că în fața ta nu stă doar un antrenor, ci un constructor de caractere, un om care vedea fotbalul ca pe o formă de cultură, nu doar ca pe o competiție.
Privind înapoi, realizez că astfel de oameni sunt tot mai rari. Oameni pentru care succesul nu devine o povară, ci o responsabilitate. Oameni care nu se ascund în spatele gloriei, ci o poartă cu naturalețe. Oameni care, printr-un simplu gest, un zâmbet, o replică, un refuz politicos, îți arată că adevărata valoare nu are nevoie să fie clamată.
Mircea Lucescu rămâne, dincolo de trofee și performanțe, un reper moral. Un om care a știut să fie mare fără să fie zgomotos. Un om care a înțeles că fotbalul trece, dar caracterul rămâne.
Iar întâmplarea cu Dumitrache, la fel ca multe altele, este dovada că modestia poate fi uneori mai strălucitoare decât orice titlu de campion.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.