Mitropolitul a plâns

Mitropolitul Ioan Selejan al Banatului (Foto: Virgil Simionescu/ Inquam Photos)

În vremuri de pandemie, parcă toate răutățile s-au prăvălit asupra noastră. Suntem mai intoleranți, mai radicali, mai inflexibili în opiniile noastre. Prea suntem „apucați” în a ne repezi unii la alții când suferința generată de Covid 19 ar trebui să ne facă mai toleranți, mai calmi, mai rugători în depășirea suferinței. Parcă am fi un anume... Marius Budăi, un fost ministru PSD, cu școală întreruptă (între bacalaureatul din 1990 și anul 2004, când începe facultatea la „Spiru Haret”, la fără frecvență și pe înserat), cel care vede în orice gest și în orice opinie exprimată în spațiul public de adversarii politici semnele apocalipsei pentru români.

Tot astfel, și asupra Bisericii Ortodoxe s-au repezit o serie de critici. Unele din aceste atacuri sunt „drepte și juste”, ca de pildă cele care se referă la încăpățânarea bisericii de a organiza în vremuri de pandemie pelerinaje care să consacre pietatea colectivă referitoare la cultul moaștelor. Pe bună dreptate ne-am repezit asupra bisericii când Patriarhul afirma că interzicerea pelerinajul de Sf. Dumitru este similară cu interdicția din toamna anului 1989, prevestitoare de dezastru pentru guvernanții de atunci. 

Ne-am repezit, pe bună dreptate, asupra unui ierarh toxic, Teodosie al Tomisului, care proclama sentențios că a te ruga într-o biserică catolică este un adevărat păcat. Acest ipochimen nu înțelege aproape deloc faptul că biserica catolică este o biserică creștină și, mai mult, că cei doi papi, Papa Ioan Paul II și Papa Francisc, au fost primiți cu toate onorurile de patriarhii României, Teoctist și Daniel, în 1999 și în 2018, și că s-au rugat împreună în spiritul ecumenismului și al solidarității creștine. Mai mult decât atât, Teodosie cel tomitan ar trebui să învețe că biserica greco-catolică din România a fost catalizatorul formării conștiinței noastre naționale, având un rol determinant în păstrarea identității și a etnicitații poporului român. Așadar, Teodosie trebuie să meargă înapoi la școală și la bibliotecă. Patriarhia Ortodoxă a corectat imediat aceste aberații ale lui Teodosie, pe care ar fi trebuit să-l scoată din scaun și din scena publică și să-l trimită la o mănăstire din munți pentru calmare și vindecare. Ortodoxia românească este echilibrată, ecumenică și tolerantă, în comparație cu alte biserici ortodoxe din Răsăritul Europei.

Cu toate acestea, oponenții intarisabili ai bisericii ortodoxe de astăzi nu au băgat de seamă că religia, credința, confesiunea și biserica nu se confundă, nu se suprapun perfect, ci ele se află într-o „distinctă contiguitate”, ele există într-o apropiere „distinctă”. Credința și trăirea ei, de multe ori, nu se află într-o viziune și spunere „oficială” a bisericii. Mă refer, în această situație, la Mitropolitul Ioan al Banatului care, la recenta Sf. Liturghie din Duminica lui Lazăr și a bogatului nemilostiv și a doctorilor fără arginți, Cosma și Damian (o sugestivă potrivire), a înălțat o rugăciune înlăcrimată pentru starețul Varlaam al Mănăstirii Sf. Iosif cel Nou de la Partoș, aflat într-o situație gravă, la spital, din cauza covidului. Acest stareț tânăr și vrednic în toate, aflat într-o situație de maximă și dureroasă înțelegere a pandemiei de Covid afirma: „Se pare că fratele Covid nu m-a ocolit”. Starețul se află internat într-o secție ATI la spitalul de boli infecțioase din Timișoara cu un pronostic medical rezervat.

Mitropolitul Ioan a considerat, în mod creștinesc, că este binevenită o liturghie pe care să o celebreze la sediul Mănăstirii Partoș, în care s-a rugat înlăcrimat și profund afectat pentru starețul aflat în suferință și pentru tot personalul medical, medici, asistenți, infirmieri, paramedici, brancardieri, șoferi de pe salvare, femei de serviciu din spital, pentru lupta lor contra virusului dușmănos. A parcurs derularea liturghiei cu lacrimi în ochi, de o intensă trăire umană și creștinească, simplă și umilă, acest ierarh dedicat suferinței umane.

Trebuie știut că tânărul stareț Varlaam este un exemplu al bisericii pe care o slujește, un om al timpului său, preocupat deopotrivă de acțiunile de asistență socială. Este inițiatorul unui modern centru de zi pentru bătrâni și pentru elevi în regim de after school. Este inițiatorul unui centru de consultații medicale pentru locuitorii satului, a promovat o serie de acțiuni culturale și muzicale cu personalități românești și străine. Prin darul și dăruirea sa, este înconjurat cu dragoste de mireni, medici, profesori, ingineri, muncitori, cărora le este săptămânal dascăl în ale credinței și religiei. Este învățătorul duhovnicesc a sute de oameni care asistă, duminică de duminică, la slujbele pe care celebrează la mănăstire într-o mare familie spirituală. Mai mult decât atât, este un strălucit reprezentant al bisericii sale ortodoxe la dialogul ecumenic anual dintre călugării franciscani și călugării ortodocși, participă peste hotare la întâlniri și conferințe cu catolici, anglicani și reformați, având o exemplară pregătire teologică. A fost primit la Roma de Papa Francisc, căruia i-a înmânat, în genunchi, icoana Sf. Iosif cel Nou de la Partoș. Este beneficiarul unor recunoașteri și onoruri de excepție pentru un călugăr ortodox, precum calitatea de membru al Academiei Pontificale de Studii Mariane. Este un om și un prelat dedicat oamenilor pentru că slujind oamenii, îl slujește pe Dumnezeu. El a reușit, într-un mod admirabil, să comprime într-un tot credința, confesiunea, biserica, prin opera sa dedicată. În alte cazuri, credința, trăirea religioasă este detașată de biserică, precum în admirabila carte „Isus al meu” a lui G. Liiceanu, în care Isus este „arhetip, este modelator, este omul modelat din eternitate în forma lui desăvârșită”, „el concentrează întreaga excelență în sine”. Credința, în acest caz, este una în sine, este o chestiune particulară, privată.

Rugăciunea în lacrimi a Mitropolitului Ioan al Banatului confirmă faptul că biserica este alături de oameni și de suferințele lor. Ierarhul s-a aflat, de această dată, într-o sublimă ipostază de preot și de om. Suferința celuilalt și trăirea ei sunt unele dintre comandamentele înalte ale creștinului. Tocmai de aceea, Mitropolitul a plâns.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp