Mizele conflictului israeliano-palestinian. Din România în Ţara Sfântă

Foto - Aris Messinis/ AFP/ Profimedia

Dacă dorim să înțelegem cu adevărat un conflict, de cele mai multe ori trebuie să aruncăm o privire în istorie. O asemenea scurtă şi necesară analiză se impune mai ales când vorbim de conflictul israeliano-palestinian. Erupţia de violenţă din octombrie 2023, când terorişti veniţi din Fâşia Gaza au măcelărit civili israelieni şi au luat ostatici câteva sute dintre ei, alături de cetăţeni ai altor state, este doar una dintre manifestările unui conflict ai cărui germeni au apărut în urmă cu un secol.

La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion.

În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre.

Că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare, zicând: "Cântaţi-ne nouă din cântările Sionului!"

Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?

De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!

Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele.

Nostalgia Psalmului 136 exprimă perfect ceea ce reprezintă Oraşul Sfânt pentru evrei.

Când Cirus cel Mare, regele persan, va înfrânge Babilonul şi va elibera popoarele înrobite acolo, o mare parte a evreilor se vor întoarce aici, în Canaan, “Ţara în care curge laptele şi mierea”. Vor rămâne pentru şapte secole şi vor construi cel de-al doilea templu. Revoltele lor împotriva Imperiului Roman vor aduce distrugerea templului, simbolul unicităţii religiei şi naţiunii lor, iar după ce legiunile trimise de Hadrian vor înăbuşi răscoala lui Bar Kochba, cel care se va proclama Mesia, va începe exilul de aproape două milenii. Două mii de ani de peregrinări, persecuţii şi, recent, holocaustul; totuşi, în ciuda tuturor acestor încercări, fiii lui David nu îşi vor pierde credinţa şi tradiţiile, fideli Dumnezeului lui Avram, Isaac şi Iacov.

În acest răstimp, în Palestina vor mai rămâne mici comunităţi de evrei, dar regiunea aceasta, aflată la intersecţia celei mai mari rute migratorii şi la confluenţa marilor imperii care au dominat lumea, îşi va schimba mereu stăpânul şi structura demografică. Canaanul, Iudeea, Filastin, Terra Sancta, aşa cum va fi numită de-a lungul vremurilor, va ajunge în mâinile bizantinilor, arabilor, cruciaţilor, kurzilor, turcilor şi, în secolul al XX-lea, ale englezilor. Numai visul întoarcerii aici va rămâne mereu viu în minţile şi sufletele unei părţi a evreilor răsfiraţi în toată lumea, aşa cum îi animase în perioada robiei babiloniene.

În ultimii ani ai secolului al XIX-lea, se va naşte mişcarea sionistă în Europa. Termenul provine de la Muntele Sionului, acolo unde fusese centrul religios şi politic al Regatului lui David, una dintre colinele Ierusalimului. Nu insistăm asupra simbolismului Sionului, s-ar putea scrie o carte pe această temă. Probabil fiindcă însuşi termenul acesta fusese folosit pe la 1890, primul congres sionist este considerat cel de la Basel, din 1897. Principalul obiectiv al sionismului, cristalizat şi cuprins în declaraţia adoptată cu acest prilej, a fost stabilirea în Ereţ Israel (“Ţara lui Israel”) a fermierilor, artizanilor şi fabricanţilor evrei.

Însă, cu şaisprezece ani înainte, în 1881, la Focşani, se ţinea congresul care a reunit reprezentanţii comunităţilor evreieşti din România. Pe atunci, oraşul avea şase sinagogi şi 25% din populaţia sa era formată din evrei. De fapt, aici s-a luat hotărârea iniţială, istorică, de colonizare a Palestinei şi constituirea Ţării lui Israel.

Aşa că în 1882 a început prima alyia (ascensiunea, în ebraică, denumirea care va fi dată emigrării în Palestina), câteva familii de evrei români întemeind coloniile Roş Pina şi Zichron Iaakov. Coloniştii vor obţine acceptul autorităţilor turceşti de a se stabili aici şi vor cumpăra pământurile necesare fondării acestor două colonii agrare.

Începuturile colonizării vor fi dramatice: după stabilirea familiilor din Moineşti şi Focşani, a urmat o perioadă de secetă îndelungată. Foametea şi bolile vor secera vieţile coloniştilor. Din România vor ajunge puţine subsidii aici şi, curând, ideea formării Ereţ Israel părea sortită eşecului. Numai că sionismul se răspândise deja şi însufleţea multe comunităţi ebraice din toată lumea, dar mai cu seamă din Europa.

Evreii din Imperiul Ţarist, unde Ohrana, poliţia secretă a ţarilor scrisese Protocoalele înţelepţilor Sionului, o culegere de idei fantasmagorice, dar care se mulau perfect pe ceea ce reprezenta “jidovul” în mentalul colectiv rusesc, pentru abate nemulţumirea populară împotriva acestei minorităţi, au luat şi ei drumul patriei promise, sătui de pogromurile autorităţilor şi a populaţiei îndoctrinate de idei xenofobe. Ciudat şi trist este că Protocoalele reprezintă încă o lucrare citată de siteurile jihadiste şi de conspiraţionişti din Europa pentru a-şi justifica ura împotriva evreilor.

Aşa cum am arătat şi în cartea De la Şeherezada la Osama bin Laden: o istorie fascinantă a Orientului Mijlociu, unul din potenţii susţinători ai sionismului era baronul Abraham Edmond Benjamin James de Rotschild, reprezentantul francez al marii Case Rotschild. Acesta a finanţat cumpărarea de pământuri în Palestina şi fondarea de colonii. Însă nu dezinteresat sau pentru vreun ţel ascuns, aşa cum se gândesc adepţii teoriilor conspiraţiei. Baronul făcea o investiţie imobiliară bună fiindcă terenurile achiziţionate intrau în proprietatea sa. Administratorii coloniilor, reprezentanţii proprietarului Rotschild, impuneau membrilor comunităţilor agrare ce să cultive şi cum să îşi construiască locuinţele, dar asigurau colectarea dărilor şi contribuţiilor datorate “binefăcătorului”.

Lobby-ul sionist pe lângă marile puteri va da roade. În 1917, ministrul de externe al Marii Britanii, lordul Arthur Balfour, a confirmat disponibilitatea guvernului de la Londra pentru „stabilirea în Palestina a unui cămin național pentru poporul evreu”. “Declaraţia Balfour” este, de fapt, o scrisoare adresată baronului Walter Rothschild, conducătorul ramurii britanice a familiei de magnaţi evrei.

Chiar dacă palestinienii îşi vor exprima ulterior oroarea şi vor lega de această misivă propria dispersie, ceea ce scria onest şi concis lordul nu ar fi trebuit în vreun fel să afecteze arabii de aici: “se înţelege în mod clar că nu se va face nimic de natură să prejudicieze drepturile civile şi religioase ale comunităţilor neevreieşti existente în Palestina sau drepturile şi statutul evreilor din alte ţări.” La data la care contele Balfour îi scria lui Rotschild, circa 80% din populaţia regiunii era musulmană.

La fel cum David se războise cu Goliat pentru pământuri şi, mai ales, pentru Ierusalim, acum va începe cu adevărat şi conflictul dintre evrei şi palestinieni. Iar dacă vă veţi întreba vreodată de ce Tel Avivul se opune atât de ferm creării unui stat Palestinian independent şi răspunde, uneori cu forţă disproporţionată, provocărilor şi atacurilor arabe, să citim cea de-a doua parte a Psalmului 136:

Adu-ţi aminte, Doamne, de fiii lui Edom, în ziua dărâmării Ierusalimului, când ziceau: "Stricaţi-l, stricaţi-l până la temeliile lui!"

Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce-ţi va răsplăti ţie fapta ta pe care ai făcut-o nouă.

Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră.

De la Declaraţia Balfour şi până la războiul de astăzi din Fâşia Gaza a trecut mai bine de un veac. Etapele şi mizele lui le vom explica pe larg în următoarele două articole.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp