Sari la continut

Ne vedem live pe Republica!

Facem anul ăsta un pas mai departe în această călătorie care ne-a unit: construirea unul loc al dezbaterii, al schimbului de idei, al bunului-simț. Lansăm un nou spațiu unde ne putem întâlni. Comunitate.republica.ro este locul unde ne vedem live.

Moise cu coarne

Moise - Michelangelo

(Foto: Guliver/Getty Images)

Papa războinic Iulius al II-lea, patronul lui Michelangelo, l-a însărcinat pe artist să-i construiască un mormânt pe măsura ambițiilor lui de autonomie, mormânt pe care să-l așeze apoi în bazilica Sfântul Petru de la Vatican. Dar omul propune și Dumnezeu dispune. 

Papa moare de febră în 1513 și lasă în urmă colosalul monument neterminat. E înmormântat la Vatican, iar monumentul, de dimensiuni mult reduse față de proiectul inițial, e încheiat după multiple pertractări abia în 1545 și amplasat în biserica San Pietro in Vincoli, fără ca legitimul comanditar, rămas trupește în zidurile bazilicii San Pietro, să mai „beneficieze” de splendoarea lui. 

Mormântul a devenit faimos datorită statuii lui Moise despre care Michelangelo credea că este cea mai vie sculptură a sa. Un Moise dinamic, deși așezat, cu Tablele Legii ținute strâns sub brațul drept, cu privirea încruntată spre stânga, cu piciorul drept dezgolit până la genunchi, gata parcă să o ia din loc și cu degetele de la mâna dreaptă înfipte în barba prodigioasă. Critica de artă s-a concentrat mai ales pe privirea personajului și pe ceea ce este îndeobște socotit jocul degetelor în barbă. Tata Freud, într-un eseu de neuitat, a decriptat cu totul altfel decât criticii de artă mesajul de profunzime pe care îl transmite Moise al lui Michelangelo față de modelul său biblic. Părintele psihanalizei socotește că Moise al lui Michelangelo nu se joacă deloc cu barba, ci că se trage violent de ea, stăpânindu-și izbucnirea de mânie la vederea, spre stânga, a poporului care, în absența lui, se dedase la venerarea vițelului de aur. 

Gestul de ponderare a emoției celei mai puternice și mai vechi filogenetic, adică a mâniei, e, după Freud, dovada superiorității raționale a personajului sculptat de Michelangelo față de Moise din Biblie, care, cuprins de accesul de furie, sparge Tablele Legii. Moise din San Pietro in Vincoli își domină mânia, conștient fiind de importanța Tablelor Legii, pe când eroul biblic cade la acest test de maturitate (Exod 32,19) și trebuie să facă încă o dată experiența urcării pe munte, ca să primească a doilea rând de Table (Exod 34,4).

Dar ce poate vedea din toate acestea turistul mediu binevoitor care trece prin fața lui Moise, îmbulzit de cireada trepădătoare de posesori de aparate de fotografiat și de smartphoneuri? Cu respirația tăiată ca în tramvaiul 21 din vremurile de mai an, cu un ochi în jos la picioare ca să nu sfârșească călcat și cu altul în sus ca să apuce câteva secunde din spectacolul prin fața căruia e perindat de turmă, omul are vreme totuși să vadă o pereche de coarne pe capul lui Moise. Altfel, sigur, barba, musculatura perfectă, privirea, chiar și piciorul dezgolit sunt impresionante, însă de așteptat. Dar coarne? Pe capul lui Moise? 

Răspunsul e de găsit în Biblie, dar nu într-o singură „versiune” a ei, ci în compararea mai multora. Originalul ebraic spune așa la Exod 34,29: „pe când se cobora Moise de pe muntele Sinai – iar cele două table ale mărturiei erau în mâna lui pe când se cobora de pe munte –, el nu știa că pielea de pe fața lui strălucea pentru că vorbise cu Domnul.” Versiunea greacă a Septuagintei, de dată foarte timpurie, adică de la jumătatea secolului al III-lea înainte de Hristos, păstrează înțelesul originalului, abstractizând totuși în stilul ei specific expresia ebraică „pielea feței sale” care devine în grecește „înfățișarea feței sale”. Însă și într-o parte, și în cealaltă, se spune limpede că chipul lui Moise strălucea (în ebraică qāran, în greacă dedóxastai). Dacă însă ne uităm în traducerea latinească atribuită sfântului Ieronim, adică în Vulgata, lucrurile devin greu de înțeles: „chipul lui avea coarne” (quod cornuta esset facies sua). În acest caz, principiul traducerii Vechiului Testament în limba latină enunțat de însuși autorul ei, Hebraica veritas, i-a jucat acestuia feste. Pentru că, urmând, se pare, o altă tradiție de traducere Bibliei ebraice în greacă, datorate unui învățat evreu din secolul al II-lea după Hristos, Aquila, traducătorul Vulgatei citește și interpretează greșit sensul rădăcinii triconsonantice qrn, care stă la baza a două verbe diferite, unul însemnând „a străluci”, și altul „a avea coarne”. Confuzia rădăcinii identice a celor două cuvinte e posibilă pentru că, în scrierea semitică antică se notau doar consoanele, iar vocalele erau intuite și pronunțate în conformitate cu contextul. Pe măsură ce limba ebraică avea tot mai puțini cunoscători, care, risipiți în toată lumea Orientului Apropiat, își pierduseră dexteritatea lingvistică din patrie, textele notate doar consonantic deveneau din ce în ce mai greu inteligibile. Până într-acolo încât, începând din secolul al VI-lea după Hristos, are loc o reformă a scrisului în limba ebraică ce presupune notarea cu semne specifice de regulă sub consoane a vocalelor corecte. Or, în cazul nostru, traducătorul în latină avea sub ochi numai originalul nevocalizat și a interpretat greșit rădăcina qrn, fiind convins de valabilitatea versiunii sale pe care o va fi confruntat cu aceeași soluție din traducerea lui Aquila. Astfel, cititorii Vulgatei au perseverat în lectura acestei versiuni fără sens, căreia i se datorează și apariția stranie a lui Moise din San Pietro in Vincoli.

Lecția pe care o au de învățat din acest exemplu cititorii Bibliei este că până și cei mai versați filologi, așa cum era sfântul Ieronim, se pot înșela. Dacă la inevitabilele erori personale de felul acesta se mai adaugă și respectul necritic pentru o terță autoritate în materie, și constrângerea unei instituții garante, lectura poate fi serios alterată. Din fericire, în ultimii cinci sute de ani, umanitatea europeană a descoperit, pentru lectura Bibliei în lumea aceasta, instrumente și metode foarte performante de stabilire a versiunii celei mai autentice verosimil a unui text atât de vechi cum e cel al Scripturii.          

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • De ce nu s-a publicat comentariul meu?
    • Like 0
  • Inainte de Moise, de mii de ani, oamenii din Italia și toată Europa, aveau un "zeu" reprezentat de un berbec cu coarne, un om bărbos cu coarne. Credința in Dumnezeu reprezentat ca un "om bătrân" există dinainte de Moise iar reprezentarea "cu cu coarne" este și mai veche. Moise cu coarne este reprezentarea vechii credinte - de acum 10.000 de ani prin prisma creștină.
    • Like 0
  • Superb text, felicitări autorului!
    • Like 0
  • Felicitari pentru modul cum "legat" informatiile intre ele pentru a putea contura un articol care poate fi dezbatut astfel in fel si chip chiar daca se termina pesimist cu posibilitatea existentei unor informatii interpretabile sau prost interpretate in cartile sfinte ceea ce eu nu prea as da crezare. Daca ne referim la mormantul neutilizat de catre acel Iulius al-II-lea, imi adevereste ca lui Dumnezeu nu ii plac snobismele si imi aminteste de o verisoara care in loc sa se gandeasca cum sa faca o donatie poate, pentru "rascumpararea" sufletelor, la moartea cuiva drag ea se gandea cum sa "imbrace" mormantul cu marmura, termopan, etc. ca sa fie raposatul mai la adapost pe lumea cealalta! Cat despre Moise "al nostru" nu este singurul care datorita maniei a pierdut totul si a trebuit sa "reia urcusul", poate pentru ca nu stia ca a doua oara este intotdeauna mai greu! Si, dupa cum spuneam, in incercarea mea de a nu da crezare unor interpretari eronate, ma gandesc ca autorul traducerii poate s-a referit la acele " coarne" ca la mici aripi sau putem totusi sa ne gandim la ele ca la niste cornite tocmai datorita greselii si neascultarii lui Moise!
    • Like 0
    • @ Maria Magda
      Nu se termină deloc pesimist, dimpotrivă!
      • Like 0
    • @ aurora oncescu
      Nu? Eu prefer sa alung orice urma de indoiala asupra scrierilor si sa ma gandesc ca interpretarea noastra poate fi gresita pentru ca nu "vedem" anumite sensuri!
      • Like 0
    • @ Maria Magda
      Îndoiala este o atitudine firească, uneori, dar în cazul de față rațiunea aflându-se în discordanță cu expresia artistică (coarele lui Moise), s-a găsit până la urmă explicația (greșeala traducătorului).
      • Like 0
  • Dan Dinu Dan Dinu check icon
    Bun avertisment. Mulţumesc!
    • Like 0
  • Corina check icon
    Asta da, greșeală de pomină. Imortalizată și într-o statuie, pe deasupra.
    Referitor la articolul precedent, oare e adevărat că Ioan Paul al II-lea ar fi condamnat și el în mod oficial 1 Enoh, după ce, mai demult, alții din ierarhia bisericească i-ar fi blestemat pe cei care ar crede-o? Am citit varianta în engleză până pe la jumătate. Sunt, în mare parte, descrieri ca de poveste despre modul în care e întocmit Universul, aducându-I-se slavă lui Dumnezeu la tot pasul. Atâta „doar” că, pe la început, în locul relatării despre Adam și Eva, apar îngerii căzuți ca inițiatori ai relelor din lume. Ei, în frunte cu Azazel, s-ar fi desfrânat cu femeile oamenilor, ducând la nașterea uriașilor sângeroși. Tot ei i-ar fi învățat pe oameni lucruri care au adus violența în viața lor și descoperiri care i-au putut conduce la apetența pentru frivolități, la preocuparea pentru aparențe.

    Deci, în prima parte, o posibilă vină cu greutate a cărții ar fi că eludează istoria consacrată despre păcatul originar cu Adam și Eva. Nu știu dacă cealaltă jumătate aduce argumente mai grave pentru boicotarea cărții. Dacă nu, atunci poate că o conștiință vinovată a omului, cu o bine înrădăcinată umilință și întristare aferentă, au o importanță capitală pentru biserică. Dar tot ea spune că Dumnezeu e bucurie și că tocmai o bucurie statornică în inimă, indiferent de împrejurări, ar fi indiciul că ești pe calea cea bună din punct de vedere spiritual. Că prima datorie a creștinului e să fie fericit. Nu-mi rămâne decât să sper că practicanții găsesc calea printre toate cerințele contrastante.
    • Like 0
    • @ Corina
      Doar sa ne gandim la un om suparat ca la un univers inchis, necomunicant si la omul vesel, zambitor ca la un univers deschis, viu, care primeste si ofera si ne vom dori mai mult sa fim veseli, optimisti! Cateodata mi se pare ca, in aceasta aducere aminte a lui "bucurati-va"_ chiar si in cele mai grele momente, rezida totul,! Ca si cum noi atat am avea de facut, restul vine de la sine! Sau poate nu!
      • Like 0
  • Articol bun. Multumesc!
    • Like 1


Îți recomandăm

litoral 2021

Totul a pornit de la o simplă aluniță pe care o avea pe spate, din naștere. Mereu râdea cu părinții ei - era alunița după care o puteau recunoaște imediat, în cazul în care ar fi pierdut-o pe malul mării. (Foto: Rob Wilkinson / Alamy / Alamy / Profimedia)

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Echipa de fericire

„Am tras de mine cât am putut și la 11 și 50 de minute știu că a venit pe lume Teodor. I-am auzit pentru prima dată glasul, l-am simțit pe pieptul meu, i-am văzut pielea, am știut că i s-a pus sângele în mișcare... că a venit pe lume, de fapt”- Alexandra povestește zâmbind cele mai intense 40 de minute din viața ei.

Citește mai mult

Silvia Demeter

Acel grajd avea să capete, în doi ani, o nouă funcțiune - living, dining și bucătărie în ceea ce avea să devină, prin măiestria arhitectei, reședința de vară a Prințului Charles. Totul cu un mesaj – păstrarea tradiției, salvarea patrimoniului arhitectural din zonele rurale ale României. Foto opiniatimisoarei.ro

Citește mai mult