Moise cu coarne

(Foto: Guliver/Getty Images)

Papa războinic Iulius al II-lea, patronul lui Michelangelo, l-a însărcinat pe artist să-i construiască un mormânt pe măsura ambițiilor lui de autonomie, mormânt pe care să-l așeze apoi în bazilica Sfântul Petru de la Vatican. Dar omul propune și Dumnezeu dispune. 

Papa moare de febră în 1513 și lasă în urmă colosalul monument neterminat. E înmormântat la Vatican, iar monumentul, de dimensiuni mult reduse față de proiectul inițial, e încheiat după multiple pertractări abia în 1545 și amplasat în biserica San Pietro in Vincoli, fără ca legitimul comanditar, rămas trupește în zidurile bazilicii San Pietro, să mai „beneficieze” de splendoarea lui. 

Mormântul a devenit faimos datorită statuii lui Moise despre care Michelangelo credea că este cea mai vie sculptură a sa. Un Moise dinamic, deși așezat, cu Tablele Legii ținute strâns sub brațul drept, cu privirea încruntată spre stânga, cu piciorul drept dezgolit până la genunchi, gata parcă să o ia din loc și cu degetele de la mâna dreaptă înfipte în barba prodigioasă. Critica de artă s-a concentrat mai ales pe privirea personajului și pe ceea ce este îndeobște socotit jocul degetelor în barbă. Tata Freud, într-un eseu de neuitat, a decriptat cu totul altfel decât criticii de artă mesajul de profunzime pe care îl transmite Moise al lui Michelangelo față de modelul său biblic. Părintele psihanalizei socotește că Moise al lui Michelangelo nu se joacă deloc cu barba, ci că se trage violent de ea, stăpânindu-și izbucnirea de mânie la vederea, spre stânga, a poporului care, în absența lui, se dedase la venerarea vițelului de aur. 

Gestul de ponderare a emoției celei mai puternice și mai vechi filogenetic, adică a mâniei, e, după Freud, dovada superiorității raționale a personajului sculptat de Michelangelo față de Moise din Biblie, care, cuprins de accesul de furie, sparge Tablele Legii. Moise din San Pietro in Vincoli își domină mânia, conștient fiind de importanța Tablelor Legii, pe când eroul biblic cade la acest test de maturitate (Exod 32,19) și trebuie să facă încă o dată experiența urcării pe munte, ca să primească a doilea rând de Table (Exod 34,4).

Dar ce poate vedea din toate acestea turistul mediu binevoitor care trece prin fața lui Moise, îmbulzit de cireada trepădătoare de posesori de aparate de fotografiat și de smartphoneuri? Cu respirația tăiată ca în tramvaiul 21 din vremurile de mai an, cu un ochi în jos la picioare ca să nu sfârșească călcat și cu altul în sus ca să apuce câteva secunde din spectacolul prin fața căruia e perindat de turmă, omul are vreme totuși să vadă o pereche de coarne pe capul lui Moise. Altfel, sigur, barba, musculatura perfectă, privirea, chiar și piciorul dezgolit sunt impresionante, însă de așteptat. Dar coarne? Pe capul lui Moise? 

Răspunsul e de găsit în Biblie, dar nu într-o singură „versiune” a ei, ci în compararea mai multora. Originalul ebraic spune așa la Exod 34,29: „pe când se cobora Moise de pe muntele Sinai – iar cele două table ale mărturiei erau în mâna lui pe când se cobora de pe munte –, el nu știa că pielea de pe fața lui strălucea pentru că vorbise cu Domnul.” Versiunea greacă a Septuagintei, de dată foarte timpurie, adică de la jumătatea secolului al III-lea înainte de Hristos, păstrează înțelesul originalului, abstractizând totuși în stilul ei specific expresia ebraică „pielea feței sale” care devine în grecește „înfățișarea feței sale”. Însă și într-o parte, și în cealaltă, se spune limpede că chipul lui Moise strălucea (în ebraică qāran, în greacă dedóxastai). Dacă însă ne uităm în traducerea latinească atribuită sfântului Ieronim, adică în Vulgata, lucrurile devin greu de înțeles: „chipul lui avea coarne” (quod cornuta esset facies sua). În acest caz, principiul traducerii Vechiului Testament în limba latină enunțat de însuși autorul ei, Hebraica veritas, i-a jucat acestuia feste. Pentru că, urmând, se pare, o altă tradiție de traducere Bibliei ebraice în greacă, datorate unui învățat evreu din secolul al II-lea după Hristos, Aquila, traducătorul Vulgatei citește și interpretează greșit sensul rădăcinii triconsonantice qrn, care stă la baza a două verbe diferite, unul însemnând „a străluci”, și altul „a avea coarne”. Confuzia rădăcinii identice a celor două cuvinte e posibilă pentru că, în scrierea semitică antică se notau doar consoanele, iar vocalele erau intuite și pronunțate în conformitate cu contextul. Pe măsură ce limba ebraică avea tot mai puțini cunoscători, care, risipiți în toată lumea Orientului Apropiat, își pierduseră dexteritatea lingvistică din patrie, textele notate doar consonantic deveneau din ce în ce mai greu inteligibile. Până într-acolo încât, începând din secolul al VI-lea după Hristos, are loc o reformă a scrisului în limba ebraică ce presupune notarea cu semne specifice de regulă sub consoane a vocalelor corecte. Or, în cazul nostru, traducătorul în latină avea sub ochi numai originalul nevocalizat și a interpretat greșit rădăcina qrn, fiind convins de valabilitatea versiunii sale pe care o va fi confruntat cu aceeași soluție din traducerea lui Aquila. Astfel, cititorii Vulgatei au perseverat în lectura acestei versiuni fără sens, căreia i se datorează și apariția stranie a lui Moise din San Pietro in Vincoli.

Lecția pe care o au de învățat din acest exemplu cititorii Bibliei este că până și cei mai versați filologi, așa cum era sfântul Ieronim, se pot înșela. Dacă la inevitabilele erori personale de felul acesta se mai adaugă și respectul necritic pentru o terță autoritate în materie, și constrângerea unei instituții garante, lectura poate fi serios alterată. Din fericire, în ultimii cinci sute de ani, umanitatea europeană a descoperit, pentru lectura Bibliei în lumea aceasta, instrumente și metode foarte performante de stabilire a versiunii celei mai autentice verosimil a unui text atât de vechi cum e cel al Scripturii.          

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp