Motocicleta lui Hitler și motocicleta lui Stalin. Micile compromisuri de ieri și de astăzi

1. Motocicleta lui Hitler

Prin anii ‘60 abia începeam să descifrez piesele care compuneau lumea copilăriei mele. Locuințele erau rare pe atunci în sat, iar casa noastră se pierdea în mijlocul livezii, umbrită de pomi tineri și înmiresmată de dalii înalte, viu colorate, și de regina nopții. De două - trei ori pe zi, trecea în sus și în jos un autobuz hârbuit, făcând zgomot infernal și ridicând praful drumului ce ducea la oraș. Apoi se așternea liniștea. Se mai apropia câte o căruță zgâlțâindu-și mușteriii, trasă de cai nărăvași pe care îi șfichiuia vârful biciului și o înjurătură virilă, sau alta cu mers domol purtându-și negustorul ce striga de departe: „Peeește de vânzare!!!” Uneori auzeam glasul trompetei de alamă care jeluia atât de apăsător încât noi, copiii, știind că se apropie un convoi mortuar, ne ascundeam cât mai adânc în grădină, așteptând să treacă acel zvon întunecat care ne îngheța jocul. 

Mai era și zumzetul acela, pe care îl deslușeam de la distanță, crescând ritmic într-un duduit fierbinte, cuceritor și care se oprea brusc, la poarta noastră. Din motocicleta cu ataș, fabricație germană, capturată de la Hitler, cobora un bărbat între două vârste care înainta cu pas sportiv pe aleea spre casă. Înalt, oacheș și cu ochi negri, purtând o scurtă din piele neagră, cu figura luminată de zâmbetul larg dezvelind o dantură impecabilă, de prădător. Era tovarășul Ionescu, secretarul de partid al comunei. Locuia împreună cu familia la vreo doi kilometri distanță de noi, chiar sub dealul bisericii, puțin înainte de cimitirul de pe coastă. Ei nu erau fiii satului; ocupau o casă naționalizată de la una din familiile înstărite și fuseseră „repartizați” de partid ca să asigure propaganda bolșevică în teritoriu. Nu-i vizita nimeni; trecând prin dreptul gospodăriei lor, simțeai nevoia să mergi mai repede, ca să scapi ca de un loc bântuit. Țipătul păunilor se auzea până departe și mult timp am crezut că este vocea nevestei lui, președinta organizației de femei, care conducea cu mână de fier atât treburile casei, cât și ale organizației respective. În orice caz, era singurul loc din sat unde viețuiau păsările acelea stranii, care-și roteau cozile cu nestemate și sfâșiau cu vaietul lor prelung liniștea după-amiezelor de vară.

Tovarășul dădea mâna prietenos cu tata, apoi o saluta reverențios pe mama cu: „Sărut mâinile, doamnă!” și îi oferea o pană din coada de păun, lungă și având desenat un fel de ochi, în nuanțe de albastru, verde, mov. Cu fiecare vizită, el aducea o nouă pană de păun; mama mulțumea și le depunea pe rând într-o vază de sticlă fără apă, pe comoda din sufragerie. De acolo ne priveau ochii aceia, tot mai numeroși și mai cercetători. 

Părinții noștri îl primeau cu oarecare simpatie pe tovarășul Ionescu, fiindcă omul îi spusese sincer tatei că avea sarcină de la partid să-l prelucreze, ca să facă din fiul de chiabur un cetățean demn al patriei socialiste. Discutau orice, numai politică nu, și găseau destule subiecte ca să petreacă timpul prevăzut în mod cât mai plăcut, mai ales pentru că amândoi bărbații erau de vârste apropiate și veseli din fire. După aceea, tata îl conducea până la poartă și el pornea motorul acela german care pulsa cu un sunet plin și cadențat, un fel de bas dintr-o boxă foarte puternică, în timp ce își luau la revedere.

De câte ori îmi amintesc de tovarășul Ionescu, imaginea lui este nedezlipită de cea a motocicletei negre cu ataș, de ochii cercetători din penele de păun așezate în vaza de sticlă și mai ales de țipătul acelor păsări preafrumoase care creșteau în ograda lui.

2. Motocicleta lui Stalin

Unchiul Vasile era fratele tatei, al treilea dintre cei opt copii ai bunicilor paterni. Războiul l-a prins student în București și, din câte am aflat mai târziu, simpatizant al mișcării legionare. Nu a purtat cămașă verde, dar a participat la rebeliunea din ianuarie 1941 când, împreună cu alți colegi, s-a baricadat în clădirea Universității. Armata a asediat clădirea, iar tinerii prinși în incintă se apărau aruncând de la etaj apă cu ajutorul unor furtunuri. 

Acasă, familia urmărea înspăimântată evenimentele relatate la radio și astfel au aflat despre centrele de revoltă legionară. Cei doi frați mai mari, dintre care unul era tata, au luat drumul Bucureștiului, să-l recupereze pe fratele rebel. Au ajuns seara în orașul asediat, printre clădiri care ardeau și magazine jefuite. Ici și colo, sângele curgea pe marginea străzii și se prelingea în gurile de canal. La Universitate, nu știu cum au reușit să treacă de filtrul armatei și de cel studențesc și l-au luat cu forța pe Vasile, care altfel nu se lăsa dus.

Mai târziu s-au temut de consecințe, pentru că locul era fotografiat și chiar filmat, dar Vasile a scăpat cu bine și cu vremea s-a maturizat. A devenit profesor de matematică la un gimnaziu de țară, în apropierea orașului unde își avea domiciliul. S-a căsătorit, a crescut copii, și-a văzut de viața sa. În timpul regimului comunist nu s-a remarcat nici ca disident, nici ca purtător de drapel. Patima politică de odinioară s-a convertit într-o pasiune totală pentru limba și cultura germană. Își petrecea tot timpul liber între cărțile lui; în casa pe care au achiziționat-o, și-a atribuit o încăpere spațioasă, pe care a transformat-o în loc de studiu. Pe masa din lemn greu se aflau tomuri din Larousse și dicționarele german și francez; volumele care îmbrăcau pereții îl izolau de restul lumii, pentru că aici timpul curgea lent, îngăduitor.

Am locuit la ei timp de un an, fiind elevă; în acea perioadă, unchiul deținea o frumoasă motocicletă neagră și strălucitoare, de fabricație sovietică. Mașinăria nu era nouă, dar arăta ca un murg bine hrănit și torcea liniștit, dominator. Unchiul o folosea ca să facă naveta de la oraș la școala unde preda. Avea ore după-amiaza, așa că după ce mânca de prânz, începea tacticos ritualul îmbrăcării, peste costum, a unui combinezon cenușiu, foarte uzat, dar încă rezistent. După ce încăpea în prelata gri, proceda la introducerea, între costum și combinezon, a unor ziare, pe o suprafață cât mai mare. Ziarele aveau rol izolator, spunea, în timp ce îndesa file din Scânteia în zona toracelor, coapselor și gambelor. Apoi își punea pe cap o cască ciudată, ca de pilot, și încăleca pe motor. Mereu m-am întrebat, nu fără un gând malițios, cum proceda, odată ajuns la școală, pentru a reveni la forma de profesor în costum și cravată și iarăși cum își consuma ritualul plecării spre casă, într-o cancelarie plină de colegi curioși. Vara, renunța la combinezon, iar atunci observam o mică cochetărie: o clamă cu care prindea manșeta pantalonului, pentru ca să nu se agațe în spițe. Odată ce urca în șa, uita cu totul că motorul care-l purta în spate era dintre cele ale lui Stalin, dar acest fapt incontestabil nu contravenea nicidecum apetitului său enorm pentru cultura germană...

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp