Nătângii care au omorât o limbă „moartă”

Foto Guliver/Getty Images

Zilele trecute, nepotul meu care a început clasa a II-a, după ce a învăţat la Ştiinţe - pentru că se studiază ştiinţele la clasa a II-a, dacă nu ştiaţi -  despre planete şi denumirile lor, m-a întrebat dacă denumirile „Marte” şi „Mercur” vin de la „marţi” şi „miercuri”. M-a surprins oarecum întrebarea şi m-a întristat în acelaşi timp. I-am explicat faptul că atât numele planetelor, cât şi ale zilelor săptămânii vin de la numele unor zei romani şi deci, din limba latină. M-a întrebat imediat cine ştie asta şi i-am răspuns că oamenii deştepţi, care studiază limba latină. Acesta fusese şi motivul tristeţii mele, pentru că situaţia acestui obiect în şcoala noastră s-a aflat mereu pe muchie de cuţit, deşi ar fi trebuit să stea la loc de mare preţuire, ca să putem să ne bucurăm de cât mai mulţi asemenea oameni deştepţi în jurul nostru...

Plecând de la afirmaţia total falsă că limba latină este o „limbă moartă”, afirmaţie care convine în primul rând celor care nu au prea multă şcoală, de-a lungul timpului mulţi neaveniţi s-au grăbit să distrugă statutul acesteia. Şi asta, începând cu comuniştii care pe la mijlocul anilor ’70 aproape au scos-o din programa şcolară, lăsând doar o biată oră şi un manual necăjit la clasa a VIII-a. Profesorii care predau latina atunci (şi mă gândesc la profesorul meu şi la toţi colegii lui, oameni tineri, o generaţie de excepţie!) au fost obligaţi să-şi completeze studiile din mers,  orientându-se spre alte discipline (istorie, economia politică a acelor timpuri, psihologie etc...), iar noi, proaspeţii absolvenţi de română-latină, am avut doar opţiunea de a preda limba română, iar cei cu studii clasice (latină-greacă), cel mai adesea au predat limba română, deşi nu asta studiaseră şi absolviseră.

După ’89, greşeala s-a vrut îndreptată la nivel înalt, dar lucrul acesta s-a făcut după prea puţină chibzuinţă, introducându-se ore de latină inclusiv la clasele de real, a IX-a şi a X-a, pentru a X-a situaţia fiind de-a dreptul hilară, dar era un fel de râsu’-plânsu’, pentru că elevii nu studiaseră latina în clasa a IX-a, dar se presupunea că au făcut-o deja. Nici nu vreau să-mi amintesc ce reacţii adverse au apărut din partea copiilor şi părinţilor, la şcoală sau acasă. Peste numai câţiva ani, orele acestea de la real au fost primele care au fost eliminate, şi fiindcă s-a văzut că se poate, în timp, de câte ori era vorba de scos o oră de undeva, de obicei pentru a introduce altceva, latina era prima vizată. S-a mers aşa în ritm alert, astfel încât s-a ajuns în scurt timp ca chiar la clasele de uman de liceu latina să aibă atribuită doar o oră pe săptămână şi totuşi să se dea teză... Şi situaţia a durat ani la rând, fără ca nimeni să se sesizeze, fără ca nimeni să observe că se încalcă foarte multe dintre normele pedagogice şi docimologice. Iar asta, cu atât mai mult cu cât obiectul limba latină nu a avut niciodată după 1989 inspector propriu în minister sau în inspectoratele şcolare judeţene, ci a fost permanent un fel de anexă a limbii române, un fel de rudă săracă şi ponosită de care oricine-şi putea bate joc. Şi sub conducerea unor miniştri cel mai adesea ingineri sau specialişti pe profil real (personaje fără nicio legătură cu disciplinele umaniste), bineînţeles că nimeni nu a putut să apere cauza şi statutul limbii latine.

Şi aici nu-i vorba doar de un obiect, ci de perceperea adevărată a importanţei acelui obiect.

La fiecare prim contact al meu cu copiii de clasa a VIII-a la obiectul limba latină, am avut grijă să le vorbesc despre importanţa şi prezenţa limbii latine în existenţa noastră. Şi de fiecare dată am fost surprinsă plăcut să văd că, pornind de la istorie, copiii ştiau deja să-mi spună că latina a fost limba unora dintre strămoşii lor şi că este o datorie de onoare să studieze limba acestora pentru a-i cunoaşte mai bine. Îi completam spunându-le că poate, mai târziu, dacă vor urma un profil uman (termen pe care cel mai adesea atunci îl auzeau prima dată!), vor ajunge să citească în original şi să înţeleagă unele dintre creaţiile minţii acestora.

Apoi, în celelalte ore, cu ajutorul cunoştinţelor de limba română,  le demonstram că limba latină nu este „moartă”, aşa cum mulţi dintre ei auziseră deja, ci că a fost o prezenţă activă de-a lungul secolelor, în procesul de etnogeneză a poporului român şi de formare a limbii pe care ei o vorbesc azi. Copiii au deja cunoştinţe de vocabular şi sunt încântaţi să constate că cea mai mare parte a lexicului fundamental, adică a cuvintelor uzuale ale limbii române, reprezintă continuarea folosirii permanente a unor cuvinte latine cu modificările survenite de-a lungul timpului. Totodată le arătam că şi sumedenie din neologismele sau termenii tehnici care alcătuiesc masa vocabularului sunt tot de origine latină ori franceză sau engleză, limbi care, la rândul lor, le-au preluat din limba latină.

Apoi profesorii, vorbindu-le de morfologie şi sintaxa propoziţiei sau a frazei, pun în paralel cele 9 părţi de vorbire ale limbii latine cu cele 10 pe care copiii le ştiu deja din limba română, ori părţile de propoziţie şi subordonatele corespunzătoare, asemănătoare în cele două limbi, făcându-se şi diferenţele de rigoare care arată cum a evoluat limba latină în limba română, în felul acesta copiii cunoscându-şi mai bine propria limbă. Şi asta fac toţi profesorii de limba latină la clasa a VIII-a, mai nou a VII-a. Apoi, folosindu-se de exemple din limbile neolatine pe care copiii le studiază – franceza, italiana, spaniola, profesorii le dovedesc faptul că toate acestea, împreună cu limba română, îşi au punctul de pornire în limba latină. Studiind limba mamă pot ajunge să-şi înveţe mai uşor propria limbă sau limbile înrudite cu aceasta, mai cu seamă în ceea ce priveşte vocabularul. Eu, personal, le-am mărturisit copiilor faptul că nu am studiat la şcoală franceza sau italiana, ci doar rusa şi engleza, dar cu puţin efort şi mult ajutor din partea limbii latine am putut descifra manualele franţuzeşti sau italieneşti de limba latină atunci când, după Revoluţie, am putut avea acces la acestea. Şi copiii înţeleg lucrul acesta, şi nu numai ei. Să nu ignorăm faptul că cei mai mulţi dintre românii care au părăsit ţara după 1989 au făcut-o stabilindu-se în Italia şi Spania, nu fiindcă ar fi ştiut limbile respective, ci pentru că adesea latina i-a ajutat indirect, punându-le la îndemână cuvinte din vocabularul comun, româno-italiano-spaniol cu origine comună.

Ei bine, tocmai în această unică oră de limba latină de la gimnaziu se loveşte cel mai adesea şi este prima care este pusă pe lista orelor ce trebuie eliminate, fără a gândi nimeni din onoratul minister că aceasta este unica şansă a copiilor români care toți studiază gimnaziul de a se întâlni cu acest obiect foarte important. Autorităţile consideră cel mai adesea că acest obiect este inutil, învechit şi că, probabil, consumă într-o manieră impardonabilă timpul elevului. Dincolo de asta, aceleaşi autorităţi uită că suntem români şi că trecând la liceu poate doar 15% dintre copii, cei care urmează un profil filologic, mai aud de limba latină, ceilalţi de la profilul real, vocaţional sau şcoli profesionale nu se vor întâlni niciodată cu acest obiect. Se ignoră aşadar cu totală lipsă de responsabilitate faptul că vom avea viitoare generaţii de români care nu vor şti de ce sunt români şi nu chinezi sau norvegieni.

Revenind la orele de latină de la liceu, acolo unde obiectul se studiază (din ce în ce mai puţin) la clasele de filologie, şi ele tot mai puţine, mărturisesc că am avut absolvenţi care peste timp mi-au mulţumit, pentru că orele de latină i-au ajutat să înţeleagă la Facultatea de drept cu mai are uşurinţă că „Melius est pauca dividere quam totum perdere” (Este mai bine să împărţim cele puţine decât să pierdem totul), sau „Lex posterior derogat priori.” (O lege mai nouă o anulează pe cea de mai înainte), ori „Nemo iudex in propria causa est.” (Nimeni nu poate fi judecător în propria cauză)... Cel puţin acest ultim dicton ar trebui să-l priceapă şi foarte mulţi dintre potentaţii vremurilor pe care le trăim. Dar probabil, ca să nu-i acuz de altceva, înclin să cred că respectivii nu au acordat atenţia cuvenită limbii latine în şcoală sau nu au studiat-o deloc... Iar ei, absolvenţii acelor facultăţi, sper să schimbe cât mai repede actuala garnitură de oameni ai legii, pentru că eu i-am învăţat că „Fiat iustiţia, pereat mundus!” şi nu că adevărul poate fi privit din mai multe părţi, aşa cum se procedează adesea astăzi, călcându-se în picioare nu numai legile morale, ci şi cele de drept...

Cei care pătrund tainele diferitelor ştiinţe ale naturii sau chiar ale disciplinelor reale se conving că mulţi termeni de specialitate, prin convenţie, sunt în limba latină care a devenit în timp, din acest punct de vedere, limbaj internaţional, unanim cunoscut şi recunoscut în ştiinţă.

Ca să nu mai spun de medicină şi farmacie, unde termeni precum „oral” (oris), „cadavru” (cadaver), „ricin” (ricinum), „distilat” (distillatus), „os” (ossum), „chirurg” (chirurgus), „vertebră” (verteber) şi câteva alte multe mii de asemenea cuvinte, incluzând şi toate componentele corpului omenesc (manus, oculus, caput, digitus, talpa etc) arată cât de important este ca elevii să fi avut contact cu limba latină timp cât mai îndelungat.

Domenii care aparent nu au nicio legătură cu limba latină, precum geografia, matematica, arhitectura, astronomia, informatica au folosit şi folosesc încă termeni de specialitate preluaţi din aceeaşi limbă socotită de inconştienţi moartă, limba latină. Dacă ne gândim că atât de banalul astăzi termen „calculator” îşi are originea în latinescul absolut identic „calculator”, care la rândul lui provine din verbul „calculo,-are” – a socoti, a evalua, ca şi „computer” , provenit din „computo,-are” – a calcula, a socoti, intrate în limba română din franceză şi respectiv engleză, după ce acestea, la rândul lor le-au împrumutat din latină, poate înţelegem mai exact cât de vie şi de productivă este încă limba latină în societatea zilelor noastre. Termenii amintiţi mai sus şi o mulţime de alţi termeni de specialitate cu aceeaşi origine au devenit parte din limbajul cotidian al multora dintre noi, adică a vocabularului nostru fundamental, dovadă a impactului limbii latine asupra contemporaneităţii.

Şi totuşi, în bine ştiuta manieră habarnistă a ultimilor ani şi cu concursul adesea şi al unor părinţi care la rândul lor nu au avut prea multă tangenţă cu limba latină, se continuă atacurile la adresa acestui obiect pe care Eminescu îl vedea ca pe o gimnastică a minţii, alături de matematică, singurele discipline care oferă rigurozitate, claritate şi precizie gândirii omului în formare, adică elevului.

Aşadar, să înceteze odată pentru totdeauna uzitarea sintagmei „limbă moartă” alăturată limbii latine, singurii decedaţi în această situaţie fiind doar neuronii celor ce iresponsabil şi total eronat aruncă în spaţiul public asemenea expresii care ne dăunează în mod absolut nouă ca popor prin atacul la educaţia de calitate a tinerelor generaţii. Dixi et meam animam salvavi.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp