Național comunismul lui Ceaușescu, singura ideologie la putere în 27 de ani

Încep prin a spune ca fac parte dintre cei dezamăgiți de rezultatele acestor alegeri. Fac parte dintre cei încă tineri care au avut speranța unei schimbări radicale, a unei treziri naționale, peste noapte, a unei conștiințe adormite, a „interesului național” în sensul corect al expresiei de națiune unită, dreaptă și coerentă, cu planuri de bine pentru viitor, pentru generațiile viitoare.

Bineînțeles, am încercat și eu să găsesc vinovații de acest „eșec”. La îndemână mi-au picat tot tinerii care nu au ieșit la vot, tot pensionarii și bugetarii. Dar, la o privire mai atentă, ei par doar niște vinovați de serviciu, doar o parte a teoriei, ei sunt doar manifestarea, reacția unor nevoi umane.

Atunci am realizat că nu există în România noțiunea de a ne fi bine împreună („stronger together” cum ar spune un slogan american). Mi-am dat seama că partidele politice în România nu sunt organizații care să vrea un bine național, al tuturor românilor, că ele sunt organizații care urmăresc doar interesele materiale, bănești ale membrilor organizației, indiferent de poziționarea pe scena politică, stânga-dreapta fiind doar o interfață, o haină ideologică frumoasă care să dea bine în fața mulțimii.

Așa cum au funcționat vreme de 27 de ani, partidele nu sunt o uniune de oameni pe care să îi unească un mod pozitiv de gândire de a face un bine colectiv. Nimic nou, o să spuneți. Îmi veți argumenta că același model politic îl întâlnim peste tot, în orice stat sau entitate statală. Și asta înclin să spun că e adevărat, dar uneori ni se pare că la noi „e mai rău”. Pentru că ni se întâmplă nouă.

Dar de ce la noi se manifestă democrația în felul acesta?

O națiune reprezintă la un moment dat și memoria colectivă acumulată de-a lungul istoriei. Sau, mai direct, suntem acum ceea ce părinții noștri au vrut să fim. Analizând cu viteza fulgerului istoria noastră, în opinia mea de amator în ale istoriei, putem vorbi de o națiune română odată cu câștigarea independenței în 1877. Atunci au apărut primele instituții ale statului, primele partide politice. Până în 1945 putem vorbi de o acumulare, evoluție pozitivă cu toate derapajele politice, sociale ale perioadei. Ocupația sovietică a anulat toate aceste acumulări, memorii ale unei evoluții pozitive. Anul 1989 reprezintă o reîncepere, o restartare a acestui parcurs către o democrație mult visată. O poză a anului 1989 a națiunii române? După 45 ani de comunism orice urmă a manifestărilor democratice a fost ștearsă. În plus exista o generație crescută, educată în acel spirit al comunismului. Virtuțiile propagate de comunism? Naționalism exacerbat (românul este buricul pamântului, străinul – inamicul României), supunere, adaptabilitate și oportunism (oficial era rău, dar nimeni nu se plângea – toată lumea murea de foame, dar frigiderele erau pline de ce „procurai” pe sub mână).

Recunoașteți aceste manifestări? Da, acea generație sunt părinții noștri, ei sunt pensionarii din ziua de azi. Ei nu au nicio vină. Pur și simplu așa au fost educați: să privească cu scepticism noul, să respingă străinul, să fie rezistenți la schimbare (oricât ai încerca să-l convingi, pensionarul tot se va duce cu cash pentru orice plată ca exemplu). Absolut toate partidele au profitat de aceste lucruri menținându-i într-o bulă temporală, captivi într-un sistem închis, momindu-i cu promisiuni și mici câștiguri. Sună urât. Știu. Dar asta e realitatea. Vinovați? Nu. Ce putem face? Doar să ne înțelegem părinții și să fim alături de ei.

Mergând mai departe în istorie, cine suntem noi? Să spunem generația „tânără” (18-44 ani după sociologi). Păi suntem copiii părinților noștri. Suntem noi mai buni doar pentru că avem Facebook? Ar fi naiv și simplist să ne închipuim asta. Ce moștenire avem? Ce educație avem? De la părinți o parte din educația lor. Aceleași virtuți învățate de ei. De la sistemul de învățământ... nimic nou – același accent pe noțiuni teoretice, abstracte și generale. Din mediul extern (anturaj, loc de muncă)?

Unii au avut parte de un anturaj identic cu cel de dinainte de 1989. Vorbim de sistemul bugetar, administrativ, pentru că el nu a fost reformat. Modalitățile de evoluție sociale sunt aceleași ca în comunism – PCR (pile, cunoștințe, relații), dar duse la nivel de castă. Unde nu există noțiunea de eficiență sau, mai rău profitabilitate. E o vorbă – e greu să intri în sistem, dar odată intrat nu mai poți ieși. Sunt ei vinovații? Sunt doar victime ale sistemului, în opinia mea. Votează cum votează pentru a nu pierde beneficiile câștigate.

Alții, cei mai tineri, au doar educația facebook-ului. Nici măcar educația aceea de bază a părinților lor nu o au. Nu au aspirații mari, nu doresc să evolueze. Școala fiind doar un loc unde se adună să treacă timpul, părinții sunt prea ocupați cu asigurarea traiului minim zilnic neavând timp fizic de educarea copiilor. Aceștia sunt cei care nu au votat, cei mai mulți sunt analfabeți funcționali, nu știu nici cine e președintele României.

Restul celor care nu au votat pur și simplu nu s-au regăsit în partide.

Nu vreau să jignesc pe nimeni. În orice eșantion sunt și excepții.

Alții au avut parte de un mediu concurențial, un mediu care te obligă să evoluezi, să gândești, un mediu care te obligă să vezi toate fețele problemei. Noi suntem aceia frustrați, cei care caută vinovații, care luptă pentru un viitor mai bun. Noi înșine suntem o minoritate închisă. Noi suntem cei care caută vinovați pentru a scăpa de frustrări. Știți ceva? Nu există vinovați. 

Aceasta este poza momentului 2016. Arată mai bine ca în 1989? Eu zic da. Anul 2016 a demonstrat că spiritul de a face bine nu a dispărut. Oameni corecți, drepți mai sunt. Drumul către acea democrație perfectă continuă. Cu suișuri și coborâșuri. Că așa e în viață.

Ce putem face pentru viitor?

Să oferim copiilor noștri educație corectă și să sperăm la mai bine.

Să nu ne amăgim cu așteptări mari, să fim realiști.

Democrația românească are doar 27 de ani. La scară istorică e un minut. Silviu Brucan a dat 20 de ani pentru realizarea economiei de piață, eu cred că trebuie să treacă cel puțin 2 generații pentru o democrație acceptabilă. Să sperăm că poza anului 2040 va fi mai bună decât a anului 2016. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp