NELU este român. Dar Nelu este și patriot. Cele două atribute merg mână în mână; „român zice, viteaz zice”.
Nelu a învățat ce înseamnă să fii patriot la școală. Cam asta e tot ce a învățat el în școală. Românii sunt marea reușită a lui Dumnezeu, cu care El, însă, în divina sa modestie, nu prea vrea să se laude.
Nelu însă se laudă.
„Noi i-am bătut la Posada! Am dat cu cataroaie în ei până i-am învinețit!”
„În cine ați dat cu cataroaie?”
„În turci!”
„Și în unguri?”
„Și!”
„Cine erați “noi”, tu și cu mai cine?”
„Hai enervează-mă, poate vrei să ți-o furi!”
Nelu nu este însă vreun incult. Unele lucruri le-a aflat și le-a și aprofundat. Știe că scrisul a fost inventat de un român, unu’ Petrache Poenaru. Știe că roata provine din Ardeal, au meșterit-o ca să-l tragă pe Horea pe ea. Știe că focul nu e neapărat un „brand” românesc, dar cenaclul „Flacăra” este!
Nelu se simte legat sufletește de toți marii voevozi ai Țărilor Române, și în special de un alt mare patriot român – Ceaușescu. Admite că omul a făcut și greșeli, dar asta în principal din cauza unui mariaj neinspirat. Dar Nea Nicu, uite! ne-a făcut metroul! Ne-a făcut Canalul! Ne-a plătit datoriile până la ultimul bănuț! Dacă mai trăia încă niște anișori, ne-ar fi făcut și internet românesc!
Nelu ar trebui să-și găsească și el un rost pe lume, dar nu poate, deoarece ungurii sunt la graniță. Deoarece țiganii îi mănâncă spațiul vital, iar olandezii nu îl lasă în spațiul Schengen. Cum să te realizezi profesional dacă „străinii de profesie” înfulecă zilnic avuțiile țării? Nelu e foarte fericit că e român, dar e foarte nefericit pentru România. Și-ar dori-o soprană de coloratură în concertul națiunilor, iar el s-ar instala cu bucurie la pupitrul dirijorului. Așa, cu țărișoara rătăcită prin grupul de „backing vocals” și cu nazista aia de Angela Merkel conducând orchestra, simte cum îi piere orice impuls meloman. Se consolează cu gândul că gimnastele noastre le bat la fund pe ale lor.
Observați acest paradox: cu cât Nelu e mai redus, cu atât are preocupări mai abstracte. Cu cât harta Europei e mai vagă ca reprezentare în capul său, cu atât se simte mai preocupat de suveranitatea națională. Cu cât Istoria începe pentru el odată cu prima beție lăsată cu caft la care a participat, cu atât e mai convins că dacii i-au învățat pe romani limba latină. Cu cât vorbește mai strâmb românește, cu atât îi sunt mai străine limbile străine. Cu cât îi e mai greu să creadă în el însuși, cu atât mai vânjos crede în patrie.
Chestionându-l pe Nelu dacă, în ipoteza că s-ar fi născut într-o țară alta decât România, ar fi nutrit aceleași nobile sentimente față de pământul natal, el îți va răspunde după o scurtă ezitare: Nu. Ar fi considerat din start că soarta și-a bătut joc de el.
RELU este român. Dar Relu nu se simte patriot. Părerea lui despre România coincide cu memorabila formulă lansată de Fane Spoitoru în privința Canadei: „cea mai țară proastă!”. Relu consideră că la naștere a tras „necâștigător”. Că prin geneza și istoria sa, poporul român e condamnat la mediocritate, la provincialism cultural și la ratarea performanței.
Să le luăm pe rând: basmele cu strămoșii noștri daci și romani seamănă cu pretenția egiptenilor de azi că se trag direct din civilizația faraonilor, ignorând deliberat invazia musulmană. Nu, tataie, să ne lămurim: ne tragem din diverse populații amestecate de-a lungul a 1000 de ani de vacuum istoric, pe un “no man’s land” lipsit de identitate, civilizație sau limbă. Un neam care, în loc să se afirme prin cuceriri îndrăznețe, “făcea război” retrăgându-se în munți și pârjolindu-și propriile holde. Românii au ratat tot ce se putea rata, de la opțiunea catolică la premiul Oscar. Biserica a fost o instituție călâie, gelatinoasă și acomodantă. Literatura și artele au fost permanent cu un tur de stadion în spatele marilor culturi europene. Izbândele au fost puține, palide și fără consecințe: o medalie sportivă aici, o unire primită cadou (de) dincolo…
Și, mai departe: Bucureștiul este (probabil) cea mai urâtă capitală a Europei. Litoralul Mării Negre – o rușine. Balada “Miorița” – o apologie a resemnării. Bucătăria tradițională românească – o colecție de rețete furate de la greci și turci. Ardealul – un colț de imperiu siluit de Mitici.
Relu e convins că cei câțiva intelectuali români care s-au realizat prin scris pe alte meleaguri, au reușit asta datorită renunțării eroice la limba română – o limbă amorfă, impură, cu o gramatică imposibilă, ticsită de forme neregulate. O limbă care n-a dat culturii mondiale nicio capodoperă unanim recunoscută.
Relu consideră că românul de azi seamănă cumva cu un câine maidanez: permanent înfometat, genetic pus pe furat, lătrău și leneș. Anii comunismului i-au deformat până la caricatură date tipologice deja existente: frica, șmecheria, lăcomia, absența coloanei vertebrale. Celebrul „haz de necaz” este, la el, un paleativ pentru lipsa totală de seriozitate și aplicație în orice demers.
Și, mai departe: Bucureștiul este (probabil) cea mai urâtă capitală a Europei. Litoralul Mării Negre – o rușine. Balada „Miorița” – o apologie a resemnării. Bucătăria tradițională românească – o colecție de rețete furate de la greci și turci. Ardealul – un colț de imperiu siluit de Mitici.
Românul este, la capăt de drum, „cel mai neiubit dintre pământeni”. Dar cum se împacă Relu cu această, de loc de invidiat, condiție? Cum își acceptă această nefastă și împovărătoare încărcătură genetică? Cum poate să-și aplice sieși aceleași sentințe dure cu care își „gratulează” conaționalii? Răspuns: Relu nu intră în aceeași schemă. Relu este altfel. De ce este altfel? Pentru că Relu este singurul (sau primul, sau printre puținii) care „s-a prins” cum sunt ceilalți.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.