Nici cel mai bun job din lume nu e lipsit de pericole. Unele pot fi mortale, iar altele presupun să ai permanent un plan de urgenţă

Pentru că suntem în plină vară şi mulţi dintre noi visăm la vacanţă, frustraţi de restricţiile de circulaţie pe plan internaţional, vă propun să ne îndreptăm atenţia asupra unui job care e ca o vacanţă de vis de şase luni, pentru care ar fi ideal să fim şi plătiţi.

Vă propun să „aplicăm” la “the best job in the world” şi să ne pregătim cât mai bine pentru el, călătorind imaginar către unul dintre cele mai frumoase locuri de pe glob, locul de muncă al lui Ben Southall, cel care a câştigat în 2009 selecţia pentru una dintre cele mai râvnite slujbe din toate timpurile.

Dar înainte de a explora locul în care şi-a desfăşurat Ben activitatea, să aruncăm o privire asupra descrierii pe scurt a celui mai bun job din lume: 

Denumirea jobului: Îngrijitorul insulelor ("Caretaker of the Islands");

Beneficii: Un salariu substanţial (150.000 de dolari australieni pentru şase luni); cazare într-o vilă de lux (“multimillion-dolar villa”) pe insula Hamilton, Queensland; transport pe tot arealul insulelor Whitsunday;

Principalele atribuţii: Realizarea de fotografii, filmări şi scurte postări pe un blog;

Obiectivul principal: “Să descopere şi să prezinte întregii lumi ceea ce Whitsunday Islands au de oferit”.

Sau altfel spus: Şase luni, bine plătite, de plimbări cu barca şi bălăceală într-un ţinut feeric în care poţi admira live spectacolul ţestoaselor uriaşe, al balenelor care te surprind cu salturi la câţiva metri de barcă sau poţi porni “în căutarea lui Nemo” făcând snorkeling şi admirând ore în şir coralii şi vietăţile care mişună la adăpostul lor, imagini a căror frumuseţe depăşeşte în relitate orice fotografie sau film documentar.

Şi acum să începem călătoria prin locul de muncă al lui Ben.

Pe 6 mai 1770 corabia Majestăţii Sale George al III-lea, Endeavour, părăseşte Botany Bay (golful oraşului Sidney de azi) navigând spre nord pe lângă coasta de est a unui ţinut necunoscut până atunci. După o săptămână, pe 13 mai, dublează un promontoriu pe care se vedeau mai multe focuri ce generau un fum intens, motiv pentru care denumesc locul Smoky Cape şi intră încet, încet în apele Mării Coralilor. Navigaţia devine tot mai greoaie fiind necesare numeroase volte pentru a ocoli recifurile de corali. Pe 4 iunie o salbă de insule s-a adăugat obstacolelor subacvatice din calea lui Endeavour. Căpitanul James Cook le-a dat numele zilei din calendar: Whitsunday (Duminica Rusaliilor). 

Insulele Whitsunday (sursa Google Earth)

O salbă de 74 de insule, născute din înbrăţişarea Pacificului cu tărmul australian, cu plaje a căror frumuseţe îţi taie respiraţia şi cu o vegetaţie tropicală luxuriantă.

Endeavour reuşeşte să străbată arhipelagul cu bine şi se îndreaptă în continuare spre nord.

O săptămână mai târziu, după mai bine de 1300 de mile străbătuţi prin Marea Coralilor, de-a lungul unei coaste ale cărei ape abundă de bancuri de nisip, recifuri de corali şi stânci primejdioase, fatalitatea avea să se producă şi Endeavour loveşte o stâncă în largul unui cap pe care din motive lesne de înţeles Cook avea să-l numească Cape Tribulation:

„Pentru a nu se ciocni de stânci, reduceau pânzele şi se opreau mereu în cursul nopţii între orele şase seara şi nouă dimineaţa. Trecuseră dintr-o apă de şaizeci de metri adâncime în alta de treizeci şi trei, apoi nimeriră pe neaşteptate la o adâncime de nouăsprezece, şaisprezece şi paisprezece metri, în răstimp de câteva minute. Tot echipajul fusese chemat să stea la post şi erau pe cale să ancoreze, când deodată dădură din nou de apă adâncă. Socotiră că primejdia trecuse, încredinţaţi fiind că navigaseră peste coada bancurilor de nisip pe care le zăriseră în cursul serii. Totuşi apa scăzu brusc la douăzeci şi trei de metri şi înainte de a mai putea efectua un sondaj, corabia se izbi de o stâncă şi rămase înţepenită acolo, doar bătaia valurilor o mai legăna. Singura încercare de scăpare putea fi acum doar uşurarea navei, aşa că pompară continuu apa din cală şi aruncară peste bord mărfurile deteriorate, vasele cu untdelemn, butoaiele, balastul, şase tunuri precum şi alte lucruri; iată cu ce se îndeletniciră până în zori, răstimp în care marinarilor nu le scăpase nici o înjurătură, într-atât îi copleşise gândul la primejdia ce-i ameninţa. Ei ştiau bine că în clipa fatală orice autoritate va înceta. Cum bărcile nu erau în stare să-i transporte pe toţi la ţărm se temeau să nu se işte printre ei vreo ceartă pentru locurile din bărci, ceartă care ar fi fost mai cumplită decât însuşi naufragiul; cu toate acestea socoteau şi că cei care ar rămâne la bord s-ar putea bucura de o soartă mai blândă decât cei care ajungând pe uscat, n-ar avea altă ursită decât aceea de a-şi trăi restul vieţii printre cei mai sălbatici oameni din lume, într-o regiune în care armele de foc nu aveau cum să-i ajute să suporte o experienţă nenorocită.”*

Capul Amărăciunilor, locul unde aveau să înceapă necazurile pentru echipajul lui Endeavour

Dar Endeavour are noroc şi ajutată de flux reuşeşte să se deprindă dintre colţii stâncii pe care eşuase şi să plutească până la mal, într-un port natural, unde după ce îi sunt reparate spărturile, pe 4 august ridică ancora continuându-şi explorările temerare. James Cook avea să-şi continue timp de aproape nouă ani voiajele sale pe oceanele lumii care au făcut să fie considerat unul dintre cei mai mari exploratori şi descoperitori de noi ţinuturi din istoria omenirii, până când, pe 14 februarie 1779, avea să-şi găsească sfârşitul ucis de suliţa unui băştinaş din insulele Sandwich, pe fondul unei dispute stupide legată de furtul unei bărci.

În vremurile de azi, cu tehnica de navigaţie existentă, ca să străbaţi cu o ambarcaţiune arhipelagul Whitsunday, fie ea o ambarcaţiune cu pânze ca Endeavour, nu trebuie să fii un marinar asemenea lui James Cook. E mult mai uşor şi e chiar la îndemâna amatorilor. Plus că la mal nu te mai aşteaptă pericolele de care se temea echipajul de pe Endeavour. Dar după o săptămână de navigaţie printre insulele principale, în care fiecare om de pe barcă e şi căpitan şi mus şi trece alternativ de la timonă la chiuveta cu vase care trebuie primenite, săptămână în care sarea face cruste pe corp iar duşul trebuie folosit cu parcimonie şi cu ochii pe nivelul apei dulci din rezervor, când vezi în zare insula Hamilton te gândeşti doar la două lucruri: la cabinele moderne de duş din marină şi la cum te vei lăfăi la masa unui restaurant, cu chelneri roind în jurul tău, fără să fie nevoie să-ţi găteşti singur mâncarea sau să speli vasele şi “sala” după ce mănânci.

Meniul nu contează pentru că atunci când navighezi în Marea Coralilor, unde peştii îţi mănâncă la propriu din palmă, nu trebuie să fii un mare pescar.

Un exemplar frumos şi curios de Maori Wrasse care poate atinge până la 2m şi circa 180kg

Natura era generoasă şi pe vremea lui Cook (“Pescuitul a fost foarte rodnic în acel loc, iar locotenentul secund a prins ceea ce se cheamă o raie cu ţeapă care cântărea aparoape o sută douăzeci de kilograme. Curând după aceea au prins un altul din aceeaşi specie care avea o sută şaptezeci de kilograme.”) şi mai e generoasă şi azi, chiar şi cu novicii în pescuit sportiv:

Aşa că tonul pe care tocmai l-ai prins se poate transforma uşor în cel mai savuros sashimi pe care l-ai mâncat vreodată:

Sau poţi să te răsfeţi culinar cu cei mai proaspeţi calamari:

Iar dacă ai norocul să fii pe barcă cu un practicant de pescuit subacvatic poţi să iei atlasul cu peşti şi să comanzi o cină pe bază de peşte, după imagini. 

Nu, nu hrana e o problemă când navighezi în Marea Coralilor, ci nevoia de confort cu care am fost infestaţi de civilizaţia modernă şi pe care la un moment dat o resimţi.

Dacă eşti din breasla celor care se ocupă de cariere profesionale, pe lângă cele două obsesii (duşurile din marină şi masa la restaurant) care îţi răvăşesc mintea în timp ce priveşti cum insula Hamilton se apropie, prea încet, sigur se mai adaugă la ele una:

Cum arată sediul principal pentru “the best job in the world” ?

Dotările din marină, înclusiv duşurile, sunt la cele mai înalte standarde!

Marina din Insula Hamilton atent supervizată de un papagal

Cu restaurantele lucrurile se complică. Dacă ajungi la prânz găseşti totul închis cu excepţia supermarketurilor şi a unui fast food care nu te poate provoca gastronomic. Uşor poţi să observi că au o mare problemă cu personalul pentru HORECA. Restaurantele à la carte deschid seara pe la opt şi undeva după ora zece ospătarul te anunţă că poţi să faci ultima comandă. Motivul pentru acest program scurt e explicat de şeful de sală. Majoritatea ospătarilor sunt tineri care şi-au luat respectivul job pentru a-şi putea petrece o vacanţă pe insula Hamilton. În Australia nu există noţiunea de bacșiş, personalul restaurantelor este plătit cu salarii destul de consistente, vreo 25 dolari pe oră (cazarea şi masa asigurate), ceea ce face ca 4 ore de muncă pe zi să le fie suficiente tinerilor ospătari care l-a miezul nopţii lasă baltă farfuriile pentru a umple cluburile, în care petrec până la ziuă. Întrebat de ce nu deschide totuşi şi la prânz, şeful de sală zâmbeşte explicând că nu e posibil pentru că la acea oră angajaţii abia se trezesc şi se pregătesc să se ducă la plajă unde îşi petrec toată după-amiaza.

Poate de aceea în 2009 când a lansat campania de recrutare pentru “cel mai bun job din lume”, Turism Queensland nu s-a limitat la piaţa forţei de muncă locală, ci a realizat o campanie la nivel mondial.

În ceea ce priveşte curiozitatea legată de cum arată în ansamblu insula care a fost aleasă ca bază pentru acest job situaţia stă cam aşa:

Insula Hamilton e o staţiune turistică superbă, dar e şi cea mai aglomerată “zi de Rusalii”. Este o insulă de civilizaţie printre celelalte insule din arhipelagul Whitsunday, în care cu mici excepţii natura sălbatică este stăpână.

Te-ai fi aşteptat ca “biroul” pentru “the best job in the world” să nu fie stabilit pe cea mai antropizată dintre cele 74 de insule, ci mai degrabă pe o barcă sau pe Whitehaven Island, o creaţie perfectă a naturii, un Paradis ale cărui plaje de un alb pur s-au născut din acumularea excrementelor peştilor papagal rezultate în urma digerării coralilor morţi. O insulă cu turism controlat, unde nu sunt resort-uri şi pentru a înnopta poţi să o faci doar cu cortul, înscriindu-te din timp pe o listă lungă de aşteptare. Azi una dintre cele mai fotografiate insule din lume, pe vremea lui James Cook Whitehaven era locul de joacă al copiilor tribului Ngaro, băştinaşi consideraţi adevăraţii proprietari ai insulelor Whitsunday. Motiv pentru care şi azi bătrânii acestei comunităţi sunt consultaţi de guvernul australian cu privire la politica zonei, iar orice plan de dezvoltare trebuie aprobat de sfatul tribului.

Insula Whitehaven şi mesajul generaţiilor Ngaro peste veacuri

Însă din motive ce ţineau probabil de marketingul turistic, angajatorii lui Ben Southall au ales să-i stabilească sediul principal pentru biroul său pe Insula Hamilton, într-o vilă luxoasă. Nu a fost până la urmă un minus, deoarece oricum jobul presupunea în cea mai mare parte muncă de teren, pe un spațiu întins care cuprindea apele şi insulele întregului arhipelag Whitsunday.

Imagine de pe insula Hamilton. În zare se văd o parte din insulele principale ale arhipelagului

Dar nici măcar “cel mai bun job din lume” nu prezintă numai avantaje. Acestea pot veni la pachet cu multe frustrări şi cu o serie de pericole dintre care unele pot fi chiar mortale.

Iată câteva dintre ele, cu care te confrunţi zilnic atunci când sarcinile presupun să te bălăceşti în apele ce scaldă insulele Whitsunday.

Imaginaţi-vă cam ce chef aveţi să intraţi în apă pentru a face poze coralilor după ce încercând să prindeţi poate peştele vieţii, sperând ca la capătul firului să se afle un ton uriaş sau un marlin, vă treziţi că vă “zâmbeşte” un personaj nedorit ca cel din fotografia de mai jos:

Sau, dacă nu vă e frică de atacul vreunui rechin pentru că ştiţi că în zonă aproape toate cazurile sunt generate de erori umane, cele mai frecvente fiind atacurile asupra pescarilor subacvatici care fac greşeala de a-şi agăţa la curea capturile sângerânde sau momeala atractivă olfactiv cu care încearcă să scoată peştii la vedere din văgăunile unui coral, imaginaţi-vă că atunci când coborâţi pe o plajă daţi peste un panou de avertizare ca cel de mai jos, care vă prezintă nu unul, ci două pericole mortale:

Pe coala A4 lipită pe panou este semnalată prezenţa recentă în zonă a unui crocodil de apă sărată care în realitate poate arăta cam aşa:

Crocodilii de apă sărată ating dimensiuni impresionante şi sunt unii dintre cei mai feroce şi mai agili prădători acvatici. Ei ies de pe râurile ce se varsă în Marea Coralilor şi se deplasează în căutarea hranei pe o rază de aproximativ douăzeci de kilometri, astfel că pot fi întâlniţi inclusiv pe plajele insulelor arhipelagului Whitsunday mai apropiate de continent. Pentru a cădea victima atacului unui astfel de monstru nici măcar nu e nevoie să intri în apă, la fel de bine dacă nu eşti precaut poate face un salt pentru a te captura de pe mal.

Ben nu a dat piept nici cu rechinii, nici cu crocodilii de apă sărată. El a căzut victima celui de al treilea pericol mortal, la care face referire panoul de avertizare de mai sus. Un pericol reprezentat de o vietate minusculă, cu dimensiuni de circa un centimetru cub. E vorba de meduza Irukandji a cărei muşcătură este descrisă de unii specialişti ca fiind de aproximativ de o sută de ori mai periculoasă decât a unui şarpe cobra. Oricum foarte multe cazuri sunt mortale şi aproape o sută de persoane ajung să fie spitalizate anual în urma muşcăturilor. Irukandji are 4 tentacule principale, fiecare dintre ele ramificându-se în alte 15 secundare pe care se află mii de harpoane microscopice având la bază alveole umplute cu venin. Pentru a se proteja de ea, înotătorilor din Marea Coralilor le este recomandat să intre în apă doar cu costume de protecţie care să acopere corpul cât mai bine. Chiar şi aşa rămân descoperite porţiuni ale feţei, palmelor sau picioarelor care te fac vulnerabil. Pentru cei care sunt muşcaţi, cele căteva minute necesare elicopterului de salvare să ajungă pentru a prelua victima pot fi prea lungi, de aceea li se recomandă înotătorilor să aibă permanent la îndemănă un remediu clasic: sticla de oţet.

Sincer, nu sunt absolut sigur că Ben a fost într-adevăr muşcat de meduza Irukandji. E posibil ca ştirea să fi fost doar încă o picătură de senzaţional în campania publicitară sau un mesaj menit să atragă atenţia turiştilor asupra unor pericole reale. Dacă a fost muşcat, a fost încă o dată un norocos, pentru că a scăpat cu bine dintr-o situaţie în care statisticile privind şansele de supravieţuire erau net împotriva lui.

Până la urmă e mai puţin important acest lucru. Pentru că în mod surpinzător când a fost întrebat ce sfat le-ar da celor care poate vor avea şansa în viaţă să obţină un job care poate fi considerat cel mai bun job din lume sau măcar jobul ideal pentru persoana respectivă, Ben nu s-a referit la cum să te protejezi de pericole mortale ca rechinii, crocodilii de apă sărată sau meduzele Irukandji. S-a referit la un cu totul altfel de pericol, acela că după ce ai avut un astfel de job, care e greu de crezut că va fi veşnic, s-ar putea să ai sentimentul că “te prăbuşeşti de pe o culme înaltă înapoi la normalitate”. De aceea sfatul lui Ben pentru cei care ajung să aibă un job de vis este următorul:

“Factorul cheie pentru a avea succes într-un astfel de job este să te asiguri că ai un solid plan preventiv pentru ceea ce se va întâmpla după aceea”.

Britanicul Ben Southall a fost selectat pentru acest job dintre 34.684 de candidaţi din aproape toate ţările de pe glob. Şi-a îndeplinit sarcinile cu brio astfel că atât campania de selecţie cât şi cea publicitară din care făcea parte au constituit un succes ce a depăşit orice aşteptări.

Ben a povestit lumii întregi o poveste fantastică despre insulele Whitsunday. Povestea sa este pe măsura poveştii genezei insulelor din ouăle Şarpelui Curcubeu, spusă de-a lungul veacurilor urmaşilor de către bătrânii tribului Ngaro, proprietarii de drept ai Paradisului din Marea Coralilor (v. foto de mai jos).

P.S.

Apropo de sfatul lui Ben. Dacă vi se pare că aveţi jobul de vis fructificaţi tot ce se poate din el, ca o măsură de precauţie sau un “plan preventiv” pentru ceea ce va fi după. Atât profesional cât şi pecuniar.

Zilele astea m-a sunat un prieten care de la debutul convorbirii mi-a spus: “Mulţumesc!”. Puţin confuz l-am întrebat de ce. Mi-a adus aminte o discuţie pe care am avut-o cu aproximativ doi ani în urmă când economia era pe val şi el îmi spunea că are jobul de vis. Printre altele era de vis pentru că era şi foarte bine plătit. Iar eu îi replicasem “Ai putea să negociezi cu ei să-ţi dea bani mai mulţi. Visele nu durează la nesfârşit şi nu strică să fii prevăzător cu ceea ce poate urma”. Deşi contrariat şi fără a fi prea convins mi-a ascultat sfatul şi a obţinut o mărire substanţială. Acum îmi mulţumea pentru că tocmai fusese anunţat de firmă că salariul îi va fi redus. Va reveni la nivelul pe care îl avea atunci când se bucura că are jobul ideal.

*Notă: Citatul şi detaliile despre voiajul navei Endeavour în Marea Coralilor au fost preluate din cartea “Captain Cook's Voyages of Discovery”, de Ernest Rhys; publicată şi în română, în 1967, la Editura pentru Literatură, cu titlul “Călătoriile Căpitanului Cook” şi cu o prefaţă semnată de scriitorul Radu Tudoran. 

Sursa fotografiilor: arhiva personală Ionel Pop Doncilă

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp