Foto Guliver/Getty Images
În urmă cu 11 luni scriam unul dintre primele articole despre carieră pe blogul pe care abia îl lansasem. Articolul se intitula „Zeul grec Proteus a devenit protectorul carierei în secolul XXI”. Nu îmi imaginam la vremea aceea că exemplul utilizat în acel articol pentru a susține necesitatea unui anumit mod de abordare a carierei va redeveni atât de repede de actualitate.
Iată despre ce era vorba:
„(…). Imediat ce marea recesiune din 2008 s-a declanșat, multe firme de pe piața românească, cu capital autohton sau străin, au reacționat rapid, luând o serie de măsuri chiar înainte ca efectele să fie resimțite în plan național. Reacțiile, uneori mai mult viscerale decât manageriale, au vizat și reducerea în diverse forme a cheltuielilor cu angajații. Pornind de la stoparea angajărilor, trecând prin reducerea salariilor sau în cele mai nefericite cazuri ajungându-se la concedieri.
În ședințele de management ale firmei la care lucram la acea vreme, după discuții și analize intense, avantajați și de faptul că firma era după câțiva ani foarte buni din punct de vedere financiar, am decis să nu luăm măsuri pripite în ceea ce privește personalul, să observăm atent evoluția crizei și să facem eforturi să păstrăm inclusiv angajații din acele departamente care în mod evident urmau să se confrunte cu o reducere a volumului de muncă (în special pe partea de logistică), dar care odată trecută criza aveau să devină din nou indispensabili.
Mai mult, sesizând oportunitatea care tocmai apărea pe piața muncii prin rămânerea fără loc de muncă a unor persoane valoroase ca urmare a unor disponibilizări haotice, am decis să declanșăm un proces de recrutare pentru a încerca să acoperim unele posturi care erau disponibile de mai multă vreme sau pentru a iniția activități noi.
În acest context, prin diverse canale, au ajuns la mine o mulțime de CV-uri, majoritatea de la persoane deja disponibilizate sau pe cale de a fi disponibilizate și chiar am reușit să selectez oameni foarte buni. Un număr important dintre aplicanți proveneau de la o firmă românească care se poziționa printre cele mai vechi și mai puternice în domeniu. (…) Aproape toți lucraseră acolo perioade foarte lungi de timp, mulți dintre ei mai bine de 10 sau chiar 15 ani. Din interviurile cu ei mi-am dat seama că nici unul nu și-ar fi imaginat cu un an în urmă că în scurt timp va fi nevoit să-și caute un alt loc de muncă, iar mulți dintre cei mai în vârstă avuseseră convingerea că de acolo vor ieși la pensie.
CV-ul unei persoane disponibilizate de la această firmă ajunsese la mine transmis chiar de patronul firmei pentru care lucram. Acesta m-a rugat să chem persoana și să văd dacă ar fi potrivită pentru vreun post în oricare dintre firmele pe care le deținea. Era vorba de un bărbat, cu vârsta peste 40 de ani, care lucrase mai bine de 10 ani în același loc, ocupând un post de manager, conducând un grup de până în 10 oameni, pe o activitate de nișă și având un venit destul de ridicat pentru perioada respectivă.
L-am chemat. Convenisem cu el încă de la telefon că neexistând un job anume pentru care să fi aplicat (mi-a declarat că este interesat de „orice post”) o să purtăm o serie de discuții de cunoaștere și o să recurgem la o evaluare psihoprofesională, pentru a vedea dacă i s-ar potrivi ceva din ce aveam disponibil sau putea să apară în viitorul apropiat și eventual să-l introduc în procesele de selecție care se derulau sau urmau să se deruleze.
Era ușor sesizabil de la primele momente ale întâlnirii că era puternic marcat de situația în care se afla, fapt care l-a făcut probabil să-mi povestească amănunțit drama prin care trecea, deși eu nu solicitam astfel de informații. Pe scurt, fusese pus pe liber, fără să-și imagineze vreodată că i s-ar fi putut întâmpla așa ceva, fiind chemat într-o zi la personal, unde i s-a înmânat o hârtie, fără niciun fel de explicații, cerându-i-se doar să semneze de primire. Avea copii, un standard de viață destul de ridicat, datorii substanțiale la bancă, iar salariul său era principala sursă de venit a familiei. Avea nevoie disperată de un loc de muncă.
Își făcuse jobul bine, cu rezultate bune și în general prezenta datele tipului de angajat pe care ți-l dorești în firmă. La nivel aptitudinal stătea destul de bine în raport cu cerințele unora dintre posturi, astfel încât puteam găsi variante pe care să le luăm în calcul. Dar… ceea ce părea posibil a devenit brusc imposibil.
După ce am tras concluziile în urma interviului și a diferitelor tipuri de evaluări, l-am chemat la o nouă întâlnire și i-am comunicat că am identificat două posturi pentru care îl pot lua în calcul, făcându-i precizarea să nu se bucure prematur, pentru că urma să participe la o etapă de selecție în care urma să intre în competiție cu alți candidați.
I-am prezentat pe larg cele două posturi, solicitându-i să-mi precizeze dacă vreunul dintre ele l-ar interesa mai mult. Destul de stânjenit mi-a răspuns că niciunul nu pare a fi potrivit pentru el.
De ce ? Pentru că niciunul nu era un post de management, iar salariul pentru oricare dintre ele era mai mic decât cel pe care l-a avut.
În timp ce-i reaminteam că la prima discuție telefonică îmi spusese că e interesat de orice post, iar el își cerea scuze că nu detaliase și că de fapt se referea la un post în orice departament, dar care să fie totuși de manager, mă gândeam ce norocos sunt că știu să pescuiesc, să cultiv pământul, să cresc animale, să construiesc etc. și că sunt pregătit fizic și mental să mă duc oriunde și să fac orice muncă, dacă m-aș afla într-o situație limită legată de job și asigurarea veniturilor pentru familie.
Considerându-mă norocos am revenit rapid la subiect, încetând să reflectez la norocul meu și încercând să-l ajut să depășească cumva ceea ce mi se părea o abordare greșită a situației în care se afla. Abordare ale cărei cauze începeam să le intuiesc și care nu țineau de vreun orgoliu al persoanei, ci mai degrabă de lipsa experienței unor situații care necesită flexibilitate și adaptabilitate în plan profesional.
La final i-am promis că ținem legătura și îl anunț dacă apare vreun post care să corespundă dorințelor lui, cerându-i totodată să mă contacteze dacă își schimbă așteptările legate de job.
Timp de doi ani m-a sunat de nenumărate ori pentru a mă întreba dacă nu a apărut ceva nou pentru el, m-a sunat de fiecare dată de sărbători pentru urări și a aflat chiar și când este ziua mea de naștere, transmițându-mi „la mulți ani”. De fiecare dată îl întrebam ce mai face, dacă și-a găsit ceva de muncă și de fiecare dată când îmi spunea că nu, îi sugeram să reflecteze dacă nu ar trebui să-și lărgească aria așteptărilor legate de post, pentru a le lua în considerare și pe cele care nu sunt la nivelul manager. După ce invariabil îmi spunea că a reflectat, dar mai caută încă un post de manager îi uram succes. Invariabil mă cuprindea o ușoară tristețe după fiecare telefon al lui.
Au trecut aproximativ doi ani (între timp criza rămânea în urmă, iar firmele se relaxau în raport cu ea) și într-o zi m-a sunat din nou. De la primele cuvinte l-am simțit vesel. Mi-a spus că-și găsise un job bun, evident de manager, bine plătit și mi-a mulțumit pentru sfaturile și încurajările pe care i le dădusem.
M-am bucurat sincer pentru el știind că avusese doi ani grei. (…)”
Puteți citi articolul integral aici.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.