Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

Nicu a spart o mașină și, după ce a pornit alarma, a așteptat liniștit să vină poliția

Parbriz spart

Foto: Getty Images

L-au găsit la vreo trei străzi de blocul meu, lângă un Logan. Făcuse zob geamul din dreptul șoferului. Găsise un bolovan pe care-l aruncase de la câțiva metri distanță, acoperindu-și fața cu brațul stâng. Acum stătea rezemat de portieră, își strânsese mai bine pe el geaca subțire și trăgea dintr-o țigară.

Alarma mașinii alertase deja toți locatarii. Ieșiseră la geamuri și în balcoane, privindu-l pe Nicu cum stă calm și fumează. A ajuns și poliția după vreo cinci minute. A întins cuminte mâinile pentru a-i fi încătușate, a urcat în dubă și a fost dus în arest. Procesul a fost scurt. A primit doi ani și jumătate, pentru că era recidivist. Spera să ia mai mult, dar atât a decis judecătorul. L-a rugat frumos să-i mărească pedeapsa, însă a fost întâmpinat cu un râs sec. 

Ieșise din penitenciarul Colibași de două luni. Fusese eliberat la termen, după ce ispășise doi ani și jumătate pentru furt calificat. Înainte de asta, stătuse în libertate mai puțin de 3 luni, pentru că avusese de executat o altă pedeapsă, tot pentru furt.

De pe la 18 ani, își petrecuse mai bine de jumătate din viață prin penitenciare. Ieșise din școala de corecție, se înhăitase cu niște amici și se apucase de furat orice nimerea. Ai lui muriseră, cu frații și surorile sale nu mai ținuse legătura. Fiecare se descurca așa cum putea, fiecare avea problemele lui.

Nicu dormea pe unde apuca, ba pe la câte un prieten, ba în vreo scară de bloc. O vreme, când i-a mers bine din furat, își închiriase o garsonieră. L-au arestat după câteva luni, într-o dimineață de toamnă, tocmai când dădea să intre în casă. Prima pedeapsă a fost de 8 luni. În tot timpul ăla, și-a promis să intre în rândul lumii odată ce va fi eliberat.

Când a ieșit, s-a angajat în construcții, ca salahor, fără contract. Un fel de zilier, cum ar veni. Căra materiale, ajuta meșterii, ce era nevoie p-acolo. La o bere, după muncă, i-a povestit unui coleg că făcuse pușcărie. Ăsta le-a povestit apoi și altora, până a aflat șeful de șantier. N-a mai fost primit din ziua aia.

A încercat să se angajeze în altă parte, dar nu prea era de muncă. În vreo două locuri i s-a cerut cazierul. Nici nu mai avea rost să se mai agite. Dormea pe unde apuca, banii i se terminaseră, venise frigul. Și-a sunat unul din foștii amici de furat și s-a apucat iar de ce știa. A fost prins la câteva săptămâni, în timp ce mânca un pateu cu brânză pe o bordură. 

De-atunci, a ținut-o numai așa. Cu timpul, închisoarea i-a devenit casă. Era eliberat, încerca să se angajeze pe undeva și se întorcea în celulă în scurt timp. Nimeni nu voia să audă de pușcăriași. Cum aflau că-i fost deținut, îl trimiteau la plimbare. De la un punct încolo, Nicu începuse să fure doar ca să fie prins. Decât să facă frigul și să doarmă prin scări de bloc sau canale, mai bine se întorcea la Colibași, unde avea patul lui și trei mese pe zi.

Așa și în ziua aia de decembrie. Luase bolovanul și îl aruncase în geamul Loganului ca să fie săltat de polițiști. Nu avusese de gând să fure nimic. Nici n-ar fi avut ce, înăuntru erau doar niște șervețele și o jumătate de pachet de gumă de mestecat. Îi era frig în geaca aia subțire de toamnă, și-o strânsese pe el, tremurând ca varga. Când a văzut duba, i-a salutat pe polițiști. Îi știa de data trecută. Le-a zâmbit cu gura până la urechi și i-a întrebat ce mai fac. Parcă îi erau niște prieteni vechi cu care avea întâlnire.

Între 60 și 80% dintre deținuții români recidivează și se întorc în penitenciare. Cei mai mulți dintre ei nu mai reușesc niciodată să se reintegreze în societate. Li se pun piedici la angajare, nu au o locuință stabilă și nici bani suficienți pentru a subzista. Societatea nu-i vrea, reintegrarea e doar o glumă bună de fluturat pe la conferințe și prin emisiunile televizate.

Sunt proscriși. Majoritatea românilor nu vor să aibă de-a face cu foști deținuți. Nu-i dorim în preajma noastră, nu vrem să ne fie colegi sau prieteni, îi privim ca pe niște ciumați. De fapt, nu le dăm nicio șansă. Îi forțăm să greșească iar și iar, până se întorc în penitenciare, până ce ajung și ei să creadă că doar acolo e loc pentru ei.

Sunt prea puține programe de reinserție socială pentru deținuții români. Unii se califică în pușcărie și ajung să aibă vieți normale afară. Cam o treime reușesc asta. Sunt cei norocoși, care beneficiază de sprijinul familiei, de o locuință, de suport. Pentru restul de 70%, lucrurile astea nu există. Provin din familii disfuncționale, și-au trăit viețile în sărăcie, sunt lipsiți de educație, nu au știut niciodată că existența înseamnă și altceva decât o luptă permanentă pentru a rămâne în viață.

Le este aproape imposibil să se mai integreze undeva. Societatea s-a lepădat de multă vreme de ei, ca de niște rebuturi. Noi ne-am lepădat de ei. Până la urmă, și ei au renunțat. Penitenciarul le-a devenit casă și masă. Cu toți șobolanii, păduchii și căpușele, cu toate abuzurile, închisoarea măcar e locul din care nu sunt izgoniți. Și oricum, e mai bine să primești o ciorbă de varză la cină decât să te culci pe burta goală într-un canal.

Povestea de mai sus este adevărată, am aflat detaliile de la un cunoscut, în urmă cu câțiva ani. Mi-am amintit de ea în dimineața asta, habar n-am de ce. Poate pentru că e decembrie și a venit frigul. Sau poate pentru că am văzut mai devreme pe geam un bătrân zdrențuit, împingând un cărucior plin cu vechituri. Sau poate din alt motiv, pe care încă nu l-am deslușit.

Știu însă altceva. De fiecare dată când scriu o poveste despre oameni ca Nicu, simt că am adus la suprafață o viață, că am scos-o din anonimat și uitare. E felul meu de a le spune că cineva îi vede, că nu sunt invizibili, că viețile lor nu sunt lipsite de sens. Chiar dacă ei nu citesc rândurile astea, alții o fac și cumva, chiar dacă nu vor afla niciodată, povestea lor a fost auzită. Poate că, de fapt, asta-i tot ce contează.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Mihai Bran - Claudiu Pandaru

Când medicul psihiatru Mihai Bran le-a povestit colegilor săi de la muncă, în 2015, că ar vrea să își facă un startup în domeniul serviciilor de telemedicină, pentru a-și putea urmări mai ușor pacienții, cei mai mulți dintre ei au izbucnit în râs, neîncrezători. În prezent, business-ul său, ATLAS, pornit alături de câțiva prieteni IT-ști, a ajuns la o cifră de afaceri de un milion de euro și 400.000 de utilizatori.

Citește mai mult

Food waste Japonia

„În Japonia mâncarea e un personaj din marea poveste a lumii, un prim pas în călătorie. Fiecare regiune are cel puțin un ingredient sau o mâncare pentru care e faimoasă și care, când îi vine sezonul, e consumată în restul Japoniei. E și o formă ritualică de a reuni timpuri, locuri și oameni. Mâncarea japoneză e o formă de echilibru”, spune scriitorul George Moise într-un interviu pentru habits by Republica.

Citește mai mult