No Limit, trupa de adolescenți hipoacuzici, care-ți arată cum să dansezi atunci când nu auzi muzica

Pe strada Beethoven se aude doar vântul. Pe zidul unei școli stă scris, grăbit, „cu știința până la moarte!”, iar din spatele unei porți, un copil mic și înfofolit se uită la mine cu ochi mari. Mă aflu pentru prima oară după mulți ani în fața unei școli, undeva în Craiova. Pentru că luna asta, pe Scena 9, vorbim despre Liniște și zgomot, am venit până aici ca să văd niște puști fără auz care învață să danseze.

[În cadrul aceleiași teme, puteți să mai citiți și despre unde poate lucra un freelancer într-o liniște proprie, eseul lui Ionuț despre viața în Drumul Taberei sau despre cum e în studioul lui Electric Brother.]

Secvența 1: Filomela

Acum patru ani, No Limit, o trupă de hipoacuzici (persoane cu deficiențe de auz în diferite forme), se făcea remarcată după ce a apărut pe scena de la Românii au talent cu un spectacol de breakdance. Între timp, generația de atunci a terminat liceul, lăsând în urmă o grupă proaspătă de dansatori fără auz, cu vârste de 15 - 19 ani. Și acum, ca și atunci, profesoară e Filomela Salahoru, specializată în inginerie mecanică de fel, dar pasionată de dans încă de pe la 12 ani.

Filomela are 48 de ani, e micuță și zveltă, cu un zâmbet larg pe față și, când vorbește de copii, i se luminează ochii. Îmi spune, cu o sinceritate de copil, că uneori și-a cam neglijat familia. Pentru că elevii ei i-au devenit tot o familie. Plimbându-ne prin școală, copiii vin la ea și o iau în brațe. Alții o întreabă, ghiduș, dacă nu întârzie și ea un pic la ore. 

Sunt copii de toate felurile - unii joacă fotbal în curtea școlii; alții au handicap sever. Majoritatea vin de la centre de copii, îmi explică ea. E o tristețe pe care o proiectez, involuntar, când intru în lumea asta mică, tristețe care se spulberă cu fiecare etaj; e totul diferit, dar la fel de firesc; absorb gălăgia, glumițele, mingiile de la picioarele unora, muzica dintr-un telefon, desenele, liniștea semnelor de pe un colț de canapea, discuțiile despre nimic foarte important; realizez că, în felul lor, aici sunt momente cât pentru o veșnicie.

Ajunsă prin repartizare la liceul tehnologic Beethoven din Craiova - primul liceu de surdo-muți din țară -, Filomela a acceptat o provocare de care fugeau toți colegii ei: nu avea nimeni pregătire pentru o școală specială. Așa că, în timpul orelor, obișnuia să-i roage pe copii să o învețe limbajul semnelor, pentru ca mai apoi să facă și un curs și să ajungă chiar interpret pentru TVR Craiova. Acum, îmi explică ea, relația cu puștii din școală merge mult mai departe de pereții claselor. E acolo pentru ei când au nevoie să facă un credit la bancă, să rezolve probleme administrative sau să meargă la spital ca să nască.

Pentru că nicio instituție publică din România nu are interpret.

Foto: Larisa Baltă

Secvența 2: Statistica

Deficiența de auz poate avea diverse stadii. Se poate manifesta parțial sau total, poate apărea de la naștere sau pe parcurs, și în funcție de asta poate fi remediată sau nu. Un aparat auditiv poate compensa suficient în cazul unei persoane cu hipoacuzie (diminuarea auzului cu până la 90 dB, din totalul de 140 dB pe care îi poate percepe urechea umană), iar vorbirea, deși se degradează, poate fi exersată, cu ajutorul unui logoped. În cazul persoanelor complet surde, vorbirea poate fi învățată prin „demutificare”, îmi explică Filomela, o procedură prin care copilul învață să pronunțe cuvintele în oglindă.

În România, în decembrie 2015, erau înregistrate în statisticile Ministerului Muncii 23.477 de persoane. Potrivit Asociației Naționale a Surzilor, însă, ar exista în total de două ori mai multe. Interpreți sunt puțin peste 100. Până acum un an, în octombrie 2015, serviciul medical de urgență nu era accesibil persoanelor cu deficiențe de auz sau de vorbire. Acum există 113 - un număr la care poți da un SMS cu problema și adresa. Dintre televiziunile cu acoperire națională de la noi, conform CNA, doar șase au în program cel puțin 30 de minute de știri cu interpret, în ciuda legii care cere asta de la toți. Dintre elevii care dau bacalaureatul, majoritatea pică, pentru că nu e în limba lor maternă - limbajul mimico-gestual.

Foto: Larisa Baltă

Secvența 3: Energia

La cursurile de dans, cel mai mult se învață breakdance, pentru că asta le place puștilor; însă Filomela nu are pregătire pentru genul ăsta de dans, așa că a apelat la Bogdan Ungureanu, un tip energic care râde mult, se învârte în mâini și vine de două ori pe săptămână la școală, pro-bono, ca să îi învețe scheme de dans. Noua trupă se antrenează de o lună jumate, sunt vreo 16 în total și planul lor cel mare e să ajungă la Românii au talent.

***

În sală e agitație. Bogdan întârzie nițel, așa că puștii se apucă să facă singuri încălzirea. Una dintre fete se pune în față, și dă tonul mișcărilor. Râd mult toți, se înghiontesc, își tot fac semne, se gâdilă și se lălăie. Încet-încet, se pun în mișcare. Fac echipe de câte doi, se mai aleargă de colo-colo, le mai fuge privirea spre aparatul foto. E o energie fără margini. Imediat după ce intră pe ușă, Bogdan dă drumul la muzică. În timp ce Missy Elliot duduie în boxe, copii fac ochii mari și se adună în jurul lui, entuziasmați. O puștoaică ia potențiometrul player-ului în primire, și-l învârte pân’ la maxim. Din reflex, tresar nițel. O alta vine și îi face semn să îl dea mai încet, că probabil pe mine mă deranjează, își cer scuze, apoi țopăie amândouă în mijlocul sălii. Încep să se miște toți - dau din umeri, din șolduri, din picioare, pe un ritm al lor, al corpului lor care vibrează de la trepidațiile basului. Și când îi întreb de ce s-au înscris la dans, îmi spun toți că stau prea mult pe loc. Că simt nevoia de mișcare. Și am așa, o revelație mică în sinea mea, realizând că dansul, de fapt, n-are nicio legătură cu muzica așa cum o știm noi - o înșiruire de sunete -, ci cu o formă mult mai profundă a ei, un amalgam de vibrație care imprimă mișcare.

Mă gândesc la toate melodiile pe care zic, îmbufnată, că nu pot să dansez în club. La toate melodiile la care mă concentrez pe linia melodică și pe cum se dansează pe asta, nu pe mișcarea naturală a corpului meu. Mă gândesc ce știu eu despre dans, de fapt?

Foto: Larisa Baltă

Secvența 4: copiii

Aproximativ 40% din copiii din liceul Beethoven au deficiențe de auz. Având statut de școală specială și funcționând ca internat, în liceu sunt copii cu diverse dizabilități. Deși nu se înțeleg toți între ei, pot comunica, totuși, pentru că majoritatea copiilor din școală au învățat limbajul semnelor. Activitățile lor extra-școlare s-au tot înmulțit în ani, ba chiar au trecut și granițele, pentru că Filomela, cu ajutorul altor profesori, accesează diverse programe de schimburi de experiență, pe diverse domenii, de la matematică la mecanică, și până la desen.

Școala e plină de desene făcute de copii: picturi, caricaturi, pereți decorați, mobilă restaurată; unii din ei fac și bijuterii handmade. Unul din foștii elevi ai liceului, Trestian Adrian Vasile, este deja un caricaturist de meserie, care a trecut prin echipa lui Ştefan Popa-Popa’s, iar pe peretele de la intrarea în școală tronează o caricatură a Filomenei, făcută de el. Și nu e singurul model pentru generația mică: unul din membrii fostei trupe No Limit, Petre, e acum actor de teatru în Scoția, iar Laura, și ea parte din vecha trupă, e pedagog, cot la cot cu Filomela.

Citește continuarea pe Scena9. 

Articol și fotografii de Larisa Baltă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp