Foto: Inquam Photos / Manases Sándor
Parafrazând titlul unei celebre piese de teatru americane, aș dori să fac câteva referiri la măreția lui Iuliu Maniu prin confruntarea sau poziționarea sa în raport cu lumea prin care a trecut, dar și cu posteritatea sa. Frica față de Iuliu Maniu este generată de masive și complexe frustrări ale celor care nu s-au putut ridica la nivelul înălțimii sale ca bărbat politic, la exemplaritatea gândirii și acțiunii sale politice, la înălțimea și rectitudinea caracterului său, la înălțimea destinului său martiric în numele patriotismului și crezului democratic. Exemplaritatea personalității sale a trezit, așadar, o frică de confruntare cu liderul ardelean care, în cele din urmă, s-a transformat în forma ei cea mai perversă, și anume inexplicabila și năucitoarea ură a unora din trecut, dar și din ziua de azi, față de Iuliu Maniu.
Frica față de Iuliu Maniu, care presupune deopotrivă invidii, adversități și complexe absolut de neînțeles, este de mai multe feluri. Există o frică pe care aș numi-o, nu foarte nimerit, o frică instituțională. În mod concret, este vorba despre frica pe care o are încă închisoarea care l-a omorât, și anume cea din Sighet. Mai pe înțeles, este vorba de refuzul permanent al Memorialului de la Sighet, situat în incinta închisorii și gestionat de Academia Civică din București, de a găzdui întâlnirile anuale de comemorare a decesului lui Iuliu Maniu, cu excepția celei din 2022.
Aceste întâlniri au fost marcate, în mod obișnuit, de un ritual religios de pomenire în fața celulei în care a decedat Iuliu Maniu, urmat de un simpozion de evocare a personalității sale, pe care organizatorii au încercat să îl amplaseze de nenumărate ori în incinta Muzeului Memorial, în sala de ședințe. Refuzul permanent al conducerii muzeului și al conducerii Academiei Civice din București, sub pretextul că la acest simpozion se face politică, a fost fără îndoială rău intenționat, alimentat de o frică față de Iuliu Maniu și de o lașă și nedemnă atitudine de a „nu ne pune rău” cu alții, de pildă cu guvernanții.
În al doilea rând, acest refuz din partea Muzeului memorial și a conducerii Academiei Civice este expresia unei condamnabile lipse de înțelegere și de interpretare a vieții lui Iuliu Maniu, mai exact, nu s-a băgat de seamă faptul că liderul martir nu a fost doar un membru sau președinte de partid, ci el este transfigurarea la nivelul unui simbol extra-partinic și trans-istoric. Maniu este întruparea personală a istoriei dedicate idealului nostru național, democratic și pro-european. În al treilea rând, conducătorii Muzeului Memorial și ai Academiei Civice trebuie să știe, dacă nu au aflat până acum, că obiectul muncii lor este martirajul și jertfa celor care au slujit acest ideal și pe care, în chipul cel mai înalt, l-a slujit Iuliu Maniu. Pe scurt, există o frică peste timp a închisorii comuniste de la Sighet față de cel pe care l-a chinuit și omorât.
Există apoi o frică de partid, sau de factura a partidului. Mai întâi, frica față de consecvența și intransigența morală și politică a lui Iuliu Maniu i-a determinat pe mulți lideri ardeleni din PNR, de după 1918, să-l părăsească și să se lase ademeniți și mituiți de averescani și liberali și, mai târziu, devenind slugoii politici ai lui Carol al II-lea. Prin lașitatea și meschinăria lor, acești lideri traseiști, slabi de înger ca oameni politici au reprofilat, însă în mod paradoxal, înălțimea morală și politică a lui Iuliu Maniu. Într-un alt moment, cel al procesului intentat în 1947 PNȚ-ului, mulți lideri țărăniști, înfricoșați de statura morală a lui Iuliu Maniu din timpul procesului, l-au părăsit, mai exact, s-au dezis ca niște apostați, de idealul manist, care nu era limitat la nivelul unui partid, ci a însemnat proiectul democratic, patriotic al întregii noastre națiuni, proiect decapitat odată cu acest proces, dar mai ales, odată cu moartea martirică a lui I. Maniu la închisoarea din Sighet, în 1953.
Există o frică de partid și în interiorul PNȚ-CD-ului din timpurile noastre, când, pentru unii lideri, figura lui I. Maniu trebuie ecranată de evocările sforăitoare legate de triumfalismul partidului brătienist. Mai concret, există foști lideri sau personaje ministeriale național-țărăniste din anii 1996-2000, precum Nicolae Noica, ministru în guvernul CDR, care de fiecare dată în emisiuni televizate, cu prilejul zilei naționale de 1 decembrie, evită în mod consecvent să-l evoce și pe Iuliu Maniu, artizanul Marii Uniri, alături de Brătianu. Această atitudine este expresia unei frici și a unei lașități de a nu afecta sensibilitățile neo-comuniste sau liberal-tranzacționiste din ultimele trei decenii. În egală măsură, liderii PNL de după 1989, cu firave excepții, nu l-au evocat sau menționat în mod expresiv și public pe Iuliu Maniu ca artizan al Marii Uniri, ci au rezumat în mod exclusiv și total fals acest act istoric ca fiind al lui Ionel Brătianu și al Regelui Ferdinand. Este vorba de o frică care probabil se extrage dintr-o rivalitate istorică între cele două partide, dar în cazul de față ar trebui să se treacă peste aceste rivalități și să se asume împreună un patrimoniu și un panteon al eroilor politici pentru democrație și libertate națională, în care strălucește incontestabil figura lui Iuliu Maniu. Altfel spus, este frica dintotdeauna a unanimului și anonimului Mitică din spațiul public românesc față de personalitatea puternică și statuar profilată a transilvăneanului Iuliu Maniu.
Există apoi o frică regală față de Iuliu Maniu, mai ales față de consecvența și înalta abilitate politică a lui Maniu din anii războiului și din anii instituirii ciumei comuniste. Regele Mihai afirma de multe ori că Iuliu Maniu „cu toate păcatele sale a avut și unele merite”. Îmi asum posibile critici și dezacorduri cu această afirmație, dar nu pot să îmi reprim o întrebare nespusă, și anume, „Ce păcate, maiestate?”. Ar putea fi vorba de „păcatul” de a-ți fi jertfit propria viață în numele democrației și libertății naționale, de a fi urmărit și apărat cu o consecvență unică monarhia constituțională în spațiul politic interbelic.
Există apoi o frică a străinătății față de Iuliu Maniu. În anii războiului și ai instalării comunismului, cercurile occidentale, neînțelegând din motive meschine și deopotrivă agramate strategia și gândirea politică ale lui Iuliu Maniu, l-au considerat șovăitor, aspect care transmite în plan secundar teama Occidentului față de un lider care nu răspundea automat la comenzile de la butoane, ci șovăia. In mod real, acest comportament însemna că Iuliu Maniu întotdeauna a gândit și și-a elaborat în mod temeinic punctul de vedere personal, deciziile și mișcările politice atunci când era vorba de proiectul său politic democratic și patriotic.
Există și o frică a bisericilor noastre față de Iuliu Maniu de a nu-l decreta un mărturisitor al credinței și libertății, de a nu-l consacra în patrimoniul creștin și religios românesc. Probabil că în acest caz există un acord meschin împărtășit și anume că, deși Iuliu Maniu a fost subiectul unei morți martirice, el a fost totuși un lider de partid, ceea ce nu cadrează cu un anumit proiect hagiografic. Consider că și Ștefan cel Mare și Constantin Brâncoveanu care au fost sanctificați au avut și ei un partid al lor, un partid al libertății poporului și al libertății țărilor române.
Există apoi o frică de proximitate față de Iuliu Maniu. Mai exact, locul și comunitatea natală din Bădăcin nu l-au omagiat și nu l-au profilat ca pe un erou al lor. În anul 1991, sătenii din Bădăcin, la o întâlnire comemorativă a țărăniștilor, își aminteau că Iuliu Maniu a fost un om bun, un lider plin de umanitate și grijă față de satul natal și față de locuitorii lui. El era apelat peste tot și peste timp de săteni ca „Domnul Maniu”. Cu toate acestea, în numele unei frici manipulate de FSN, dar mai ales a unei frici reieșite din percepția exemplarității personalității sale martirice inegalabile și imposibil de aplatizat și din tendința de a-l reduce la un numitor comun cu ceilalți lideri, sătenii întrebați, atunci în 1991, cu cine votează au răspuns cvazi-unanim „bineînțeles cu domnul Ilieșu” (Ion Iliescu). Poate că o frică similară față de exemplaritatea bărbatului politic și liderului național a inhibat atât de mult timp energiile de a reface casa lui Iuliu Maniu și de a o consacra drept un loc de memorie și venerație. În antiteză cu acțiunea și eforturile de refacere a casei lui Iuliu Maniu ca monument memorial, este casa familiei Brătianu de la Florica, din Argeș, transformată în muzeu cu valențe naționale.
Peste toate aceste componente sau fizionomii ale fricii față de Iuliu Maniu, există una de cea mai joasă abjecție și incomensurabilă mizerie umană, și anume frica dintotdeauna, cea reprezentată de penalul și coruptul din spațiul politic de după 1989, pe nume Adrian Năstase, vedeta plină de vicii a PSD-ului. Retragerea decorațiilor acordate unor personaje politice și publice, condamnate penal ulterior, a stârnit o isterie plină de răutăți a fostului om politic A. Năstase. Este de neimaginat cum un politician cunoscut după 1990 drept un personaj cu achiziții intelectuale, în comparație cu pletora pesedistă, dar lovit pe alocuri de o mentalitate de premiant, să ajungă să învenineze evenimente și personalități exemplare din istoria României. Consecvent ginere al unor familii din nomenclatura bolșevică de dinainte de 1990 și, mai apoi, un „mire” de neînlocuit, fugit de la nunta marii familii pesediste, Adrian Năstase face dovada unei nemaiîntâlnite blasfemii la adresa lui Iuliu Maniu și a Marii Adunări Naționale din 1918, de la Alba Iulia. Fosta vedetă politică pesedistă, decăzută jalnic în răzbunări și agresivități specifice unei senectuți pretimpurii, unei „demonii a grandorii pierdute”, dacă parafrazăm titlul unui film comic francez cu Louis de Funès, se arata vexată, nevoie mare, că lui Iuliu Maniu nu i s-au retras medaliile, deși a fost condamnat la închisoare (din motive politice, convertite diabolic de comuniști în cauze penale). Mai mult decât atât, respectivul ins afirma cu un cinism dezgustător și greu de egalat că el nu a fost la Adunarea de la Alba Iulia precum a fost Iuliu Maniu, liderul martir al democrației românești care a ajuns în închisorile comuniste, și nici nu a fost spion britanic precum artizanul Marii Uniri.
Dacă analizăm pe rând afirmațiile acestui individ, isterizat de retragerea decorațiilor, putem lesne constata profunda ticăloșenie a acestora. Mai întâi, iese la iveală o zeflemea de-a dreptul revoltătoare a dâmbovițeanului față de Adunarea de la Alba Iulia. Cred că acest ins secretează zemos și rău mirositor o serie de frustrări din gena sa bolșevică față de împlinirea idealului unității național-statale care pentru strămoșii lui comuniști internaționaliști a fost un act imperialist de cucerire a Transilvaniei de către Regatul României. In mod sigur, chiar dacă ar fi trăit în epoca istorică de atunci, nu ar fi putut fi tolerat în ipostaza de intrus bolșevic în masa de țărani, preoți, învățători, juriști, lideri politici, ingineri, profesori, medici ce compuneau, real și simbolic, corpul luminat al națiunii române din Transilvania și Banat la Marea Adunare Națională de la 1 Decembrie.
Apoi, afirmația că Iuliu Maniu a fost un spion britanic este falsă pentru că folosirea și intermedierea serviciului de informații britanic de către Iuliu Maniu nu profilează, în nici un fel, calitatea de spion sau agent, ci un lider cu o înaltă și acută înțelegere a mecanismelor politice și diplomatice prin care și-a servit cu onestitate și măreție țara pe care a întemeiat-o la 1 decembrie 1918 și în fruntea căreia, din nenorocire, a ajuns prim-ministru, peste multe decenii, un cabotin politic, frivol, dizgrațios și ... penal. Mai trebuie să se știe că nu este lucru mai de condamnat decât blasfemierea, luarea în derâdere a evenimentelor și personalităților exemplare din istoria noastră. De asemenea, trebuie să știe că în acțiunile politice și diplomatice pe frontul nevăzut al clandestinității, secretului și serviciilor de informații din perioada celui de al Doilea Război Mondial, s-au înscris și alți lideri politici europeni din Europa de Est, precum E. Benes, sau W. Sikorski. Era forma unei opoziții la nazism, derulată în secret în virtutea dreptului la „rezistența la opresiune” și a „dreptului la insurecție”, aspecte aflate dintr-o lectură întârziată și neaprofundată a lui A. Năstase a cărții lui Gr. Geamănu („Rezistența la opresiune și dreptul la insurecție”), lucrare pe care o invocă deseori. A. Năstase, alături de Băsescu și Dragnea, a coborât nepermis de jos limbajul polemicii politice. Aluziile sexuale în disputele cu adversarii politici și în confruntările cu jurnaliști și jurnaliste au viciat definitiv standardele vocabularului politic. Tot el, A. Năstase, a vulgarizat și gestul sinucigaș în momentul arestării sale cu pocnitori de iarmaroc, asemenea unui Robespierre ridicat din mahalaua de chivuțe și telali.
A te atinge de Iuliu Maniu și a lua în zeflemea Adunarea națiunii române din Transilvania și Banat, de la Alba Iulia din 1918, este peste puterea de înțelegere și toleranță a noastră, a celor care trăim în regimul de istoricitate al unui trecut asumat și al unor personalități exemplare în ambele cazuri, repere fondatoare ale României de astăzi.
Nu cumva demolarea statuii lui Iuliu Maniu din Cluj Napoca petrecută în ultimele zile se înscrie în datele aceleiași frici față de această personalitate, demolare petrecută în procesul de betonare a spațiului public din urbe, proces urmărit cu consecvență de primăria orașului?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.