Norme sociale moștenite din generație în generație se schimbă după pandemie: dispare strângerea de mână?

Foto: Yaghobzadeh Alfred/Abaca/Abaca Press/Profimedia

Constat uimită şi nemulţumită cât de uşor se adaptează lumea la regulile distanţării sociale. Trecătorii îi ocolesc cu prudenţă pe cei care le ies în cale, privindu-i bănuitori din spatele măştilor care ecranează surâsul. O strângere de mână începe să capete proporţiile unui atentat la sănătate. Cu cât ieşi afară mai protejat, cu atât te arăţi pe reţelele sociale mai lejer, invitând în alcov „prietenii” confirmaţi virtual.

În aceste zile când lumea s-a mutat între ramele vitrinelor virtuale, mi se pare şi mai important să pledez în favoarea atingerii, căldurii, apropierii fizice, dialogului nemijlocit însoţit de gesturi de încredere. Din acest motiv ţin să împărtăşesc gândurile aşternute cu ceva timp în urmă, atunci când pledam pentru strângerea de mână. Nădăjduiesc ca în lumea post-COVID19 acest text să nu devină desuet.

În copilărie ieşeam adesea la plimbare cu bunicul meu adoptiv, un bătrân chipeş cu ţinuta elegantă. Când ne întâlneam cu o cunoştinţă, saluta ridicându-şi pălăria cu un gest amplu, iar dacă ne opream să schimbăm câteva cuvinte, dădea mâna cu persoana respectivă, strângând-o energic.

Felicitările, dar şi condoleanţele sunt însoţite de strângeri de mână, iar supărarea aduce după sine refuzul de a mai da mâna.

Strângerea de mână este un semn de încredere. Un unchi bătrân îmi povestea că, pe vremuri, încheierea unei afaceri era pecetluită cu o strângere de mână care-i conferea o credibilitate egală cu cea a contractului scris. De altfel şi cuvintele chezăşie şi chezaş, preluate din limba maghiară, îşi au sorgintea din obiceiul strângerii de mână (“kezes” vine de la kéz [mână] ), pentru a garanta o promisiune.

Strângerea de mână este o verigă care transmite energie dinspre cel puternic către cel mai slab, încredere şi speranţă dinspre cel nevolnic către cel de la care nădăjduieşte susţinere, stabilind o relaţie de egalitate între cei care fac cunoştinţă sau se împrietenesc.

Cine nu-şi aminteşte de cea dintâi plimbare romantică, mână în mână, când palmele şi degetele înlănţuite captează şi transmit fluxul vibraţiilor, mult mai puternic şi mai elocvent decât cuvintele!

De o vreme încoace primesc o mulţime de cereri de prietenie pe Internet şi, deşi le cern cu sita deasă a raţiunii, pot să contabilizez un număr destul de mare de prieteni (Friends), în timp ce am parte de tot mai puţine strângeri de mână.

Proliferarea cunoştinţelor şi prieteniilor virtuale restrânge dureros prieteniile din spaţiul real. E mult mai comod să stai în faţa computerului cronofag, să trimiţi mesaje şi fotografii în cele patru zări, să pălăvrăgeşti în faţa videocamerei cu un chip bidimensional şi, mai ales, să poţi termina cu un click o „prietenie” şi antama o alta, prin alt click

Puţine prietenii virtuale rezistă la proba Întâlnirii de gradul III, deşi adesea creează aparenţa unei potriviri perfecte.

Am început să lucrez cu computerul încă din anii facultăţii. Pentru lucrarea de diplomă am utilizat un program stufos de determinări cristalografice pentru difracţia de raze X, scris în Fortran şi rulat pe un calculator din epoca dinozaurilor. Am lucrat mult până când am scos primele listinguri cu hărţile cristalografice ale unor site moleculare. Am luat zece la examenul de diplomă, însă un savant din comisie a remarcat că fenomenul fizic e cel important, programul de calculator (din a cărui descifrare îmi făcusem un titlu de glorie) fiind doar instrumentul de care ne folosim pentru a-l analiza.

Între timp computerele au evoluat enorm, devenind indispensabile. Ne umplu timpul, ne lărgesc orizontul şi, nu în ultimă instanţă, ne alungă singurătatea. Purtăm cu noi laptopul şi Ipadul, suntem conectaţi la Internet prin smartphone-ul care – cu un clinchet sau bâzâit discret – ne răstoarnă lista de priorităţi. Relaţia ambiguă cu aceste dispozitive (încrederea în softul care ne ghidează automobilul şi în zvonurile care se insinuează pe diverse căi virtuale) ne vulnerabilizează, dându-ne impresia că odată ce le-am abandonat încetăm să mai existăm. Adică… nu mai suntem băgaţi în seamă.

Degetele noastre sunt tot mai antrenate să tasteze şi în acelaşi timp devin tot mai neîndemânatice, în a strânge mâna altui om.

O variantă a acestui text a fost publicată în Revista Baabel.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp