Uneori mă opresc din mers și mă uit în jur. Un oraș pe care îl știu, care s-a schimbat mult în ultimii ani. Niște oameni cu care deseori rezonez, care s-au schimbat și ei, mai mult sau mai puțin în pas cu vremurile. Niște oameni cu care împart probabil același tip de temeri ori frustrări sau același gen de perspective asupra lumii sau a vieții în general. Nu m-am sfiit niciodată să spun că sunt român în toate, n-am apucături prea scandinave și nici nu cred că acestea ar fi la locul lor aici la nord de Dunăre.
Ar fi frumos să fim cu toții niște domni scandinavi ori niște ciocolatieri elvețieni, cu arctica lor prestanță, cu civilizația lor fără cusur, cu enigmaticul lor pas ferm, dar cuminte. Eh, dar noi totuși suntem români, eu unul nu am dubii în această direcție și știu că sub mantia acestei condiții stau și flori, dar stau și uscăciuni. Iar parte din aceste uscăciuni, cel puțin în situația mea, s-au conturat în ultimii ani din cauza unor neajunsuri și dificultăți pe care le-am tot întâmpinat trăind în propria mea țară.
Nu vreau să discut neapărat despre neliniști filosofice privind textura condiției de român și nu vreau să aduc spiritul nostru, incubator de înțelepciune seculară, cum observ uneori că se mai spune ori pretinde, în centru discuției despre România și români. Și nu vreau nici să deplâng faptul că întâlnesc dificultăți în a fi român și a trăi în România, bunăoară sunt convins că și un danez, de pildă, are dificultăți în a fi un danez în Danemarca.
Vreau să rămân la firul ierbii și la dogoarea asfaltului. Aici la noi, în România.
Eu nu am fost niciodată genul protestatarului. Nu am considerat că pot lua statul român la întrebări, cu toate că nemulțumiri aveam, slavă Domnului. Asta poate din comoditate, admit, sau poate dintr-un oarecare absenteism bizar și destul de nedemn. Iar dacă ești comod, apăi atunci stai, nene, acasă și nu te plânge! Și admit și lucrul acesta și, între noi fie vorba, nici nu prea mă plâng. Am nesuferințele mele atroce, am absurditățile mele de natură logică, am umbrele mele pe dinăuntru, doar n-oi fi singurul și poate m-o ierta și pe mine cineva pentru toate derapajele acestea și pentru faptul că sunt un cetățean pasiv în expresie și exprimare. Undeva la umbra marilor mele ascunzișuri interioare mi-am imputat uneori că nu sunt și eu nițel mai viu pe palierul acesta al activismului social (sună urât, dar „nu am găsit altă rimă”). Dădeam ursuz din cap și mergeam mai departe.
Din postura aceasta a observatorului nesuferit și neimplicat, ăla care stă pe bordură în fața grupului de manifestanți și nu zice nimic, iar după douăzeci de minute pleacă spre casă, am observat că există un reflex comun al spiritului civic, cam pe oriunde este exprimat și exercitat: acela de a pretinde lucruri de la stat. De a avea nemulțumiri, cerințe, pretenții. Sigur că este firesc să fie așa, de vreme ce este libertatea omului să spună ce crede. Iar dacă dumnealui crede că i se face în vreun fel o nedreptate, apăi s-o spună sus și tare: Majestate, aiasta nu se poate! Este dovada faptului că nu se doarme în ghete să pretindem ca statul român să se îngrijească de cetățenii săi. Lucrurile stau cam așa de simplu: de bunăvoie și nesilit (oarecum) de nimeni, omul a cedat din libertățile sale statului, care stat, la rândul său, s-a angajat să îi garanteze omului securitatea, alte libertăți și niște drepturi. Cam asta este pe scurt relația om-stat. Omul dă ce are de dat, statul face și dă ce are de făcut și de dat. Când una dintre cele două entități implicate în contract nu își face treaba, cealaltă entitate are dreptul să ceară să i se facă dreptate. Și uite-așa statul uneori ne execută silit ori ne amendează, iar noi uneori ieșim în stradă și protestăm sau dăm statul în judecată la Strasbourg sau mai știu eu pe unde. Sau, mă rog, cu mâna dreaptă arătăm păsărica, iar cu mâna stânga înfăptuim religioasa găinărie de subzistență.
Ei bine, noi, cetățenii, cerem de la stat lucruri. Și da, obiectiv avem ce cere. Și avem de ce să nu fim mulțumiți. Și noi, și danezii, nu vă îngrijorați! Iar pe burta acestor nemulțumiri care par că nu se mai termine, am dezvoltat tot felul de mecanisme de revoltă și de răspuns: mică găinărie, marea găinărie, mica evaziune, marea evaziune, furtișagul, combinația, descurcăreala și așa mai departe. Ne descurcăm și noi cum putem în condițiile date.
Cred că însă în momentul de față, dincolo de dreptatea pe care o avem în a fi nemulțumiți de statul în care trăim, indiferent cine este acest stat și indiferent sub ce chip îl vede fiecare, omitem din raționament un aspect cheie. În regulă, avem tot dreptul să cerem autostrăzi, să cerem infrastructură birocratică mai inteligentă, sistem de sănătate performant, educație, justiție și așa mai departe. Da, o ducem rău în aceste privințe și, din păcate, nu sunt semne că s-ar îmbunătăți ceva! Aspectul cheie este însă o întrebare pe care nu știu câți dintre noi o iau în calcul: Ce vrea statul de la noi?
Vrea niște mici hoți care caută să păcălească regula și statul însuși cu orice găinarie, ca să devenim, astfel, mai toleranți la marile hoții ale statului? Vrea niște locuitori care blesteamă printre dinți țara lor, nutrind fantezii iberice pentru un pumn de euro care să-i scoată din sărăcie cu orice preț? Vrea niște tovarăși de buletin care nu împart între ei decât același neprețuit dezinteres față de istoria țării lor, de pildă? Vrea niște indivizi îngroziți de faptul că s-au născut aici, într-un loc în care nu rentează să îmbătrânești? Vrea niște cetățeni liberi să construiască sau unii obligați să dărâme?
Ce vrea statul de la noi? Să ne ducă unde? Să ne facă ce? Să ajungem ce? În regulă, să ne ia banii! În regulă, să ne ia și dreptul la o viață mai bună și să ne lase să facem până la Timișoara o eternitate, cu trenul sau mașina. În regulă, să ne ia șansa la slujbe mai bune, plătite mai bine și la care să fim tratați mai cu respect. În regulă! Hai, treacă de la mine, să ne lase să agonizăm prin spitale ca niște ostași pe niște paturi de campanie.
Haideți să ne punem această întrebare. Ce vrea statul de la noi? Să ne ducă unde? Să ne facă ce? Să ajungem ce? În regulă, să ne ia banii! În regulă, să ne ia și dreptul la o viață mai bună și să ne lase să facem până la Timișoara o eternitate, cu trenul sau mașina. În regulă, să ne ia șansa la slujbe mai bune, plătite mai bine și la care să fim tratați mai cu respect. În regulă! Hai, treacă de la mine, să ne lase să agonizăm prin spitale ca niște ostași pe niște paturi de campanie. Ce ne mai poate lua? Educația? Desigur! Diluăm totul până la zero. Ce mai poate vrea de la noi? Cultura? Poftiți, luați! Cărțile sunt puține și nu le citește nimeni, muzica e proastă și gratis iar aia care e bună e scumpă și deci este piratată, la teatru nu mergem, la film ce mai mergem, dar mai mult pentru altfel de hrană decât cea culturală.
În regulă, nu ne dă ce am vrea ori ce am avea nevoie, nu ne dă poate ce ar trebui. Noi tot dăm din gură, el tot dă din umeri. Unde merge trenul ăsta, știe cineva? Că mie îmi este așa o teamă ciudată că merge undeva la marginea marginilor într-un târg obscur în care stau doar bătrâni singuri și tineri care încă n-au plecat de-acolo...
S-ar putea ca statul (oricine ar fi el și de oricine ar ține) să nu ne vrea nici banii, nici forța de munca, nici tăcerea, nici măcar carnea de tun. S-ar putea să ne vrea doar absența - acea formă de absență care doare cel mai mult și care nu este neapărat absența fizică.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.