Nu cădea în capcana lucrurilor drăguțe pentru copii! Siguranța și rafinamentul alegerilor estetice de la maturitate se bazează pe educația din copilărie

Foto: Getty Images

Aș putea face o listă lungă de lecturi pe care să le recomand tinerilor părinți și educatorilor, din zona de educație vizuală pentru copii. Sau aș putea recomanda o listă făcută de alții, de specialiști, sau de oameni mai deștepți ca mine. Dar nu voi face niciuna din astea. În schimb voi spune că sunt mama a 3 copii, că cel mai mic are 7 ani și că suntem o familie care poate vedea toate filmele împreună, care face turism urban în gașcă de 5, hălăduind zile întregi cu plăcere prin muzee, galerii de artă, piețe de vechituri și cartiere pitorești, fără a-și fi făcut vreodată programul de vacanță în funcție de parcuri de distracții, parcuri acvatice sau locuri de joacă.

Am pornit în viața cu copii cu idea că, pentru că sunt mici, nu înseamnă nici că nu știu, nici că nu pot, nici că au nevoie de alte reguli. Dacă li se îngăduie, copiii se adaptează și se comportă ca toți ceilalți oameni, iar tratamentul egal îi face să se simtă respectați. Educația vizuală și estetică, dezvoltarea bunului gust încep de când deschid ochii, cu obiectele și spațiile pe care le văd și cu care intră în contact în primii ani de viață. Deja se vorbește de mult timp despre faptul că hiperstimularea nu aduce beneficii copiilor, iar spațiile aglomerate nu ajută nici ele, nici la dezvoltarea concentrării și nici a atenției. Cu toate astea, cu toate că toată lumea cunoaște teoria, rar am văzut în România clase sau camere de copii care să țină cont de lucrurile acestea. 

Noi am început prin a ține camerele copiilor cât mai goale, mai potrivite pentru joacă și experiment. Am evitat aglomerarea cromatică sau de obiecte. Am limitat numărul jucăriilor. Am triat jucăriile primite și am pus în uz numai jucării din materiale bune, jucării care să dezvolte imaginația. Am interzis micile jucării din plastic de la metrou/ de la promoții de supermarket/ din reviste etc. Am considerat că sunt suficienți doi, maximum trei ponei, nu are nimeni nevoie de 15. Asta e valabil și pentru mașinuțe, mingi, orice.

Pierdutul cu privirea în albume era unul dintre obiceiurile noastre de adulți fără copii, la care nu am renunțat niciodată și în care i-am atras fără efort și fără să ne dăm seama și pe pitici. De când erau bebeluși, ne culcușeam în canapele cu ei în brațe răsfoind albume de fotografie, de artă sau de arhitectură, discutând, făcând glume (uneori proaste) despre fotografii și picturi. Toți copiii noștri iubeau și iubesc și astăzi cărțile alea mari și grele cât ei, pe care și le puneau pe picioare și pe care le răsfoiau apoi singuri ore în șir.

Desigur că au adorat dintotdeauna să vadă filme. Nu avem televizor și au văzut mereu filmele disponibile în colecția noastră de acasă, filme de copii clasice sau moderne. Le-au văzut singuri sau le-au vazut cu noi, nu se mai știe. Dar știu sigur că i-am ținut în brațe la sute de filme pe care am vrut să le vedem noi, adulții. Când au cerut, le-am explicat sau le-am tradus. Dar asta s-a întâmplat destul de rar, pentru că, de fapt, copiii știu singuri să deschifreze jocul actorilor, fețele, inflexiunile vocilor, tensiunile situațiilor, relațiile, firele poveștilor.

În vacanțe am mers în cafenele, muzee sau galerii de artă, iar în parcuri de distracții numai când erau iconice pentru locul în care ne aflam. Ne-am distrat și noi și ei. Am avut grijă mereu în vacanțele urbane să mergem kilometri întregi zilnic, mereu pentru A VEDEA ceva. O clădire anume, un pod, un mural, niste fațade, cupole și acoperișuri, grădini botanice, piețe zgomotoase, străduțe neverosimil de înguste. I-am învățat să descopere plăcerea văzutului, a privitului, a fotografiatului cu ochii minții.

Am fost selectivi cu cărtile de copii, cele cu povești și desene, pe care “le citeau” singuri, de mai multe ori pe zi, când nu știa niciunul încă să citească. Am încercat să păstrăm în rafturile lor numai cărțile pentru care răspunsul la întrebarea “Cât timp vreau să se uite copilul meu la acest obiect?” era “Oricât de mult“. Cu cinism și fără păreri de rău, am dat mai departe toate cadourile nevinovate care nu ni se potriveau.

Siguranța și rafinamentul alegerilor estetice de la maturitate se bazează pe educația din copilărie. Iar că gustul li se formează acum, nu la maturitate. Nu, copiilor NU le stă bine cu orice fiindcă sunt copii. Nu orice culoare și nu orice croailă îi stă bine oricărui om, mare sau mic. Iar dacă tu nu te îmbraci de Crăciun în Crăciuniță sau în ren, de ce să ăi faci asta copilului tău?

Cel mai complicat a fost să nu picăm în capcana obiectelor drăguțe sau drăgălașe, ”că doar sunt pentru copii”. A fost nevoie de încăpățânare ca să vedem lucrurile pe termen lung și să acceptăm că alegerile ”călduțe”, ca și obiectele ”drăguțe” sunt întotdeauna cel mult mediocre. Și nu am vrut să ne învățăm copiii cu așa ceva. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp