Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Nu este suficient doar să ne iubim copiii, este foarte important ca aceștia să simtă această iubire

Părinți dezamăgiți

Foto: Guliver/Getty Images

În calitate de psihoterapeut relațional, mă întâlnesc cu multe situații în care familii cu copii de diferite vârste îmi cer sprijinul pentru a determina o serie de schimbări în felul celor mici de a fi, a se raporta la viață sau a gestiona inevitabilele probleme ale existenței umane. Dacă este să mă uit la trecutul meu profesional, revăd prima mea mare pasiune, care a fost terapia familiei; abia ulterior am abordat psihoterapia de cuplu, pe care o profesez, în prezent, în cabinetul meu. Iar adevărul este că, în ciuda momentelor furtunoase care apar adesea în terapiile maritale, durerea și suferința sunt mai mari în ședințele de terapie familială – și asta, din cauza faptului că, adesea, copiii nu au nicio modalitate reală de-a se apăra de unele răutăți pe care sunt părinții capabili să le facă. Iar în astfel de momente, este imposibil să nu trăiești și tu, psihoterapeutul, o parte din rușinea, anxietatea sau dezamăgirea copilului care primește lovituri psihologice din partea oamenilor de care aparține și pe care se bazează. 

Apartenența este, din punctul meu de vedere, o nevoie înnăscută a noastră, a tuturor, și se referă în mod direct la dorința de a fi parte din ceva mai mare decât tine – iar familia este contextul bazal în care avem posibilitatea să ne exprimăm (sau constrângerea să ne inhibăm) această nevoie vitală. Până și în psihologia științifică, se vorbește relativ puțin despre nevoia de apartenență, cu toate că aceasta influențează niște trăsături fundamentale pentru personalitatea viitoare a copilului: încrederea în sine și în ceilalți, stima de sine și sentimentul de a fi demn de iubire.

Pe scurt, așa cum spune și cercetătoarea Brené Brown, apartenența înseamnă să te afli printre oamenii alături de care-ți dorești să fii, iar ei să te primească cu inima deschisă; apartenența înseamnă să fii acceptat așa cum ești; apartenența înseamnă să simți că poți fi tu însuți. Ei bine, câți dintre cei care citesc acest articol au trăit din plin un asemenea sentiment profund uman în familiile lor de origine? Iar partea cea mai tristă – așa cum adesea menționez și în cartea mea despre parenting, Copilul invizibil – este că nu le putem oferi copiilor noștri ceea ce noi nu am primit în copilărie, decât dacă, la vârsta adultă, ne transformăm semnificativ raportarea față de sine și față de ceilalți.

Cu alte cuvinte, dacă în copilărie ai trăit într-o familie în care ai simțit că aparții doar după o mie și una de condiții, există un risc foarte mare ca nici copilul tău să nu simtă că aparține cu adevărat familiei tale, decât dacă îți face pe plac și se adaptează la tot ceea ce-i pretinzi. Tu ai învățat că trebuie să te străduiești din răsputeri să fii văzut, auzit și simțit de adulții care te-au crescut; inconștient, ajungi să aplici aceeași strategie în relația cu copilul din viața ta. Undeva, în mintea ta, s-a înmagazinat ideea că iubirea și apartenența nu se primesc ușor și, prin urmare, nici nu se dăruiesc ușor. Dar, cel mai important lucru pe care adulții și, mai ales, părinții este bine să-l știe despre apartenență și sentimentul propriei valori este că acestea nu trebuie să depindă de niciun fel de condiții impuse de alții. 

Însă, în majoritatea familiilor cu care am lucrat, adulții aveau (mai mult sau mai puțin conștientizată) o listă foarte lungă de condiții, pe care copiii erau îndemnați să le îndeplinească în schimbul unui dram de iubire și apartenență sufletească. Uneori, chiar și părinții care declarativ îmi spuneau că-și iubesc foarte mult copiii aveau câte o astfel de listă cognitivă mascată. Iar adevărul ieșea la iveală când îi întrebam: „Atunci când îți vezi copilul intrând într-o încăpere în care ești și tu, ce citește el pe chipul tău? «Ce mă bucur că te văd!» sau mai degrabă «Cum ești îmbrăcat? Iar nu te-ai pieptănat? Mă faci de rușine!» și toată gama de remarci similare?“ Varianta a doua induce în capul copilului dureroasa ta concluzie: „Văd că ceva nu este în regulă! Văd că tu nu ești în regulă!“

Știu, probabil că ți-ai dori din răsputeri să fii un părinte mai bun decât au fost ai tăi și îți dai seama că nici tu nu ești perfect. Dar să știi că nici nu trebuie să-ți pierzi vremea cu perfecțiunea, pentru că și tu și copilul sunteți imperfecți – și este perfect așa. Important este să vezi cum îți cultivi o relație cât mai bună cu propria persoană și să faci în așa fel ca ceea ce simte inima ta copilul să poată citi pe fața ta.

Realitatea este adesea foarte dureroasă, iar mulți dintre copiii sau adolescenții pe care-i întreb „Ce citești pe chipul părinților tăi?“ îmi dau răspunsuri de genul: „Că nu sunt suficient de cuminte... că nu mă ridic la nivelul așteptărilor... că nu sunt așa cum ei și-ar dori să fiu... că nu mă descurc la fel de bine ca ei în majoritatea situațiilor... că ce fac eu nu este bine... că sunt dezamăgiți de cine sunt...“ Și cel mai trist răspuns dintre toate: „Că nu le pasă de mine“. Iar dacă i-aș întreba pe cei mai mulți concetățeni adulți: „Tu ce-ai citit pe chipul părinților tăi, atunci când erai mic?“, mai mult ca sigur, mi-ar da răspunsuri similare. Și asta, pentru că trauma călătorește în timp. 

Nu este suficient doar să ne iubim copiii, este foarte important ca aceștia să audă, să simtă, să trăiască iubirea asta. Iar premisa necesară este să ne iubim pe noi înșine și să depunem efortul conștient de a ne cultiva noi înșine sentimentul apartenenței, alături de copiii care ne colorează viața. Și mai trebuie ceva, alături de iubire: puterea adultului de a înțelege și accepta, până în adâncul ființei lui, cine e mai important pentru el, pe lumea asta. Căci nu contează atât de mult părerile celor care se află în aceeași încăpere cu noi, când în ea intră copilul, și care ne judecă pentru cum arată și se poartă el. (Ce-ar putea ei să ne mai facă?! Suntem deja la maturitate.) În mod sigur, opiniile acelea nu contează cât părerea copilului despre noi, ca părinți. Nu adulții din jur (care au, și ei, diverse traume) trebuie să valideze calitatea noastră de părinți, ci copilul însuși! În plus, pe el chiar îl putem educa frumos de la început; pe ceilalți adulți, prea puțin...

Dacă vrei să-i cultivi copilului tău sentimentul propriei valori, trebuie să te asiguri că el știe și simte că face parte din familia voastră și că această apartenență nu este condiționată de nimic. Iar copiii beneficiază de asta atunci când:

- îi accepți cu toate imperfecțiunile lor;

- îi iubești nu în ciuda vulnerabilităților lor, ci tocmai datorită acestora;

- îi înveți să facă diferența între valoarea lor ca persoane și valoarea acțiunilor lor;

- le oferi un model personal de curaj, compasiune și încredere în relații;

- îi ajuți să își recunoască și diferențieze emoțiile;

- îi înveți că sunt mult mai mult decât ceea ce simt sau gândesc;

- nu-i compari, nu-i umilești și nu-i critici;

- înainte de toate, ai grijă ca relația voastră să rămână prioritară în tot ceea ce faceți sau decideți.

Un alt mare adevăr pe care l-am observat în anii de practică terapeutică este că apartenența, compasiunea și încrederea în relații nu pot fi învățate decât dacă sunt trăite. Iar familia constituie contextul primordial pentru a beneficia de toate aceste bunătăți psihologice. Deoarece convingerea „sunt un om valoros“ copilul o capătă în cadrul familiei în care s-a născut. Iar dacă noi, ca adulți, n-am avut șansa aceasta în familia de origine, la maturitate va trebui să facem eforturi ca s-o dobândim – de dragul copilului și-al propriei persoane.

Așadar, dacă vrei să afli mai multe despre cum poți cultiva apartenența în familia ta și despre cum să te conectezi cu copiii tăi, în așa fel încât ei să se simtă văzuți, auziți și iubiți, pe 20 octombrie, te așteptăm la #EpicTalk – cel mai important eveniment de promovare a sănătății relaționale organizat în această toamnă la București. La conferința aceasta, la care s-au înscris deja câteva sute de persoane, vom avea și două prezentări destinate relației părinte-copil. Mirela Retegan va vorbi despre conectarea cu copiii mici și psihologul Diana Stănculeanu, despre legătura dintre părinți și adolescenți. La același eveniment, vor mai vorbi Andreea Esca, Oana Moraru, Adi Hădean și subsemnatul, Gáspár György. Pentru detalii și înscrieri la conferință, accesează: http://bit.ly/epictalk18.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Wall-T check icon
    Fiindca imi doresc sa fiu un parinte cat mai bun pentru copiii mei, sunt extrem de preocupat de acest subiect. (de aci intrevad si prima problema, noi, parintii moderni, ajungem sa ne straduim prea tare)(motiv pentru care in multe situatii, copiii generatiei noastre ajung niste cocolositi si rasfatati, ce asteapta sa fie intretinuti pana la varste inaintate).
    Viata nu e niciodata alba sau neagra, ci intotdeauna nuante de gri. Personal, nu cred ca o sa fiu capabil sa-mi arat doar fata vesnic zambitoare copiilor mei, ci si pe cea suparata, nemultumita, amarata, dupa caz... Iar critica e un element de progres, atunci cand e constructiva.
    In ceea ce priveste ideea ca "exista o diferența între valoarea persoanei și valoarea acțiunilor sale" raman la parerea clasicilor, si-mi permit sa o citez pe mama lui Forrest Gump:
    "Stupid is as stupid does!"
    • Like 1
  • Suna frumos articolul, dar e lipsit de soluții concrete.
    "Nu-i compari, nu-i umilești și nu-i critici" e singurul sfat practic pe care am reușit sa-l extrag din text. Si acesta partial, "nu-i critici" e ușor de zis, interesat ar fi de aflat cum faci acest lucru in practică.
    • Like 2
  • Excepțional articolul!
    Cred că noi, spre deosebire de copiii noștri, nu eram băgați atâta în seamă de adulți, era un fel de mentalitate de genul „copiii cu copiii, adulții cu adulții”, atunci când interacțiunile deveneau prea lungi sau prea „personale”. Ei, aici cred că s-a produs marea schimbare, în prezent copiii ajung să interacționeze mult mai mult cu părinții lor, și mulți dintre aceștia din urmă percep de multe ori asta ca pe o povară suplimentară a vieții lor. Mă înșel?
    • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Speranța Farcă

„Părinții sunt foarte angoasați, aud peste tot că copilul lui cutare face așa, copilul lui cutare face așa. Și se gândesc că ei nu oferă același start copilului lor, care va intra în competiție cu acei copii care au făcut toate acele cursuri. Gândim educația și viața ca pe o competiție”, spune Speranța Farca.

Citește mai mult

Șezlonguri în apă la Marea Neagră

Este o adevărată luptă între turişti pentru a prinde cel mai apropiat pat de plajă lângă apă deşi nu stau prea mult pe sezlong şi apoi tot ei se plâng că nu au soare pentru a se bronza din cauza umbrelelor extrem de apropiate.

Citește mai mult

Foto pentru textul Arinei Angelescu

Plec în oraș. Nu apuc să conduc prea mult când aud telefonul. E mama, care rămăsese cu cel mic. Inima îmi bate deja mai tare. Îmi trec tot felul de scenarii prin cap. Niciunul prea fericit. Răspund. Nu e mama. E băiețelul meu. Plânge în hohote și lasă puțin spațiu ca eu să înțeleg ceva. Nu-știu-ce grisine pe care le-am uitat acasă?!

Citește mai mult

Andrei Ene

AntiFragile, un startup care dezvoltă un sistem de etichete inteligente, care permit monitorizarea de la distanță a coletelor pe parcursul procesului de transport, a fost desemnat vineri seara câștigătorul competiției UPGRADE 100 Floors Elevator Pitch. Pe scurt, eticheta își schimbă culoarea dacă pachetul a fost scăpat de curieri.

Citește mai mult