Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De patru ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Nu-i frumos ce faceți!

expozitie - Radu Ianos

Prea e peste tot frumosul ăsta, domule! Indiferent dacă ne socotim iubitori de artă sau simpli spectatori pasageri și involuntari, care nu au nici în clin nici în mânecă cu așa-numita Artă Înaltă – belle arte, realitatea e că suntem expuși tot timpul la artă, sub o formă sau alta. 

Fie că ea se strecoară în cotidian deghizată sub forma entertainment-ului mundan – chiar și filmele comerciale pe care fiecare le vede când și când, în forma lor rudimentară, pot conține urme de Artă(!), fie că face act de prezență taciturnă sub forma tabloului naiv și indefinit pe care nu îl băgăm niciodată de seamă fiindcă stă dintotdeauna atârnat pe unul dintre pereții casei, tot omul se înconjoară de minime forme de artă. Pentru un motiv foarte simplu: ne socotim, fie în mod conștient, fie pur intuitiv, în sinea noastră, iubitori de frumos. Nu e vorba că arta ar trata întodeauna frumosul (deși să recunoaștem, diversele estetici ale urâtului, sumbrului, brutalului sau apăsării se regăsesc foarte rar în formele cele mai accesibilie ale artei) însă Arta în sine este axiomatic echivalată cu Frumosul. În acest punct, putem să expediem cu lejeritate această problematică de pe masa individului spectator, cel puțin pentru început, pentru că, slavă Domului, artă există din belșug și pretutindeni.

Pe artist îl vizitează, însă, alte întrebări: frumosul există sau frumosul îl produc eu? Se găsește acesta, ca atare, în natură, asemenea unui element chimic, sau este de datoria mea să îi dau ființă în mod catarctic și demiurgic? De bună seamă că răspunsul este: amândouă.

Dar pentru că frumosul care nu are valențe de artă, deși circulă în voie printre noi, nu face decât obiectul unei bucurii proprii și efemere, propun să ne stabilim cu privirea asupra relației dintre frumos și artă. De dragul discuției și cu voia voastră, să obligăm la fuziune frumosul stricto sensu, cât și urâtul și celelalte categorii estetice afine acestuia, tot sub cupola Frumosului fictiv, ca materie primă a Artei. În acest înțeles urmează să folosesc termenul în decursul celor ce urmează.

În venerabilul domeniu al tehnicii, pentru ca o creație să poată fi catalogată drept invenție, firea lucrurilor reclamă o oricât de mică activitate inventivă din partea autorului. Aceasta va să zică imperativul ca ea să nu rezulte inerent din stadiul actual al tehnicii, al cunoștințelor în domeniu. În artă, însă, îmi permit să cred că lucrurile nu stau nici pe departe așa. Bineînțeles că o operă trebuie să fie originală. Dar originalitatea nu este același lucru cu ineditul și primordialitatea. Poți foarte bine să dai naștere unei opere chiar și necreând, în esență, nimic.

Am fost, de curând, la o expoziție în centrul Bucureștiului. Restrâns și minimalist, este vorba de proiectul de debut al lui Emil Cristian Ghiță, purtând numele de Rafin X. 

Constituită dintr-un ansamblu de instalații, fotografii și obiecte ale căror subiect sunt spațiile industriale abandonate, piesele dominante erau o serie de placarde metalice conținând înștiințări, lozinci și mai cu seamă instrucțiuni privitoare la desfășurarea muncii de producție, aduse din respectivele spații. Suita era însoțită de câteva creații proprii, cum ar fi o piesă sugerând un creier negru de mari dimensiuni, alcătuită din fire de copex (înveliș de cabluri), însă acestea aveau un caracter discret, îndeajuns cât să nu confiște atenția, ci doar să completeze piesele recuperate și să le conjuge într-o direcție conceptuală. Întocmai la fel, fotografiile înfățișând uzine și detalii din interiorul acestora aveau mai mult un rol de contextualizare, centrând anunțurile cu mesaje precum ,,Nu reparați singuri defecțiunile ivite la uneltele electrice” ori ,,Nu primiți la lucru tovarăși în stare de ebrietate sau fără instructajul locului de muncă”.

Îți recomandăm

Chiar lipsindu-se de cele câteva creații, prin preluarea și revelarea placardelor, expoziția reușea la fel de bine să scoată în evidență postumanitatea încapsulată în instrucțiunile omniprezente și excesiv reglementare primite din partea unui loc de muncă supramecanizat, care întruchipa dezideratul suprem al totalitarismului ingineresc socialist – nelipsit, în felul său, de savoarea ironiei. Originalitatea galeriei nu stătea, așadar, într-un proces de zămislire a frumosului, ci într-unul de colecționare și valorizare care cristalizează un înțeles aparte.

De prea multe ori, artistul se frământă dându-și silința să screamă noi și noi monumente ale propriei creativități. În situațiile cele mai nefericite, când arta sa este realmente săracă în valoare, chiar și în fața unui asediu feroce din partea criticii, ultima redută care rămâne în picioare întru auto-justificarea multor opere este amprenta puternic personală a reprezentării și strădaniei, acel ,,colțișor de suflet pe care l-a pus acolo”. Prin asta, artistul se consumă pe el însuși și contribuie cu mediocrități vanitoase la umplerea sălilor de expoziție, ținând de urât stadiului actual al artei, în așteptarea celor câțiva artiști autentic valoroși, realmente rari la nivelul unei generații.

Am adus în discuție exemplul de mai devreme nicidecum pentru a slăvi expoziția în cauză, ci pentru a ilustra că, de prea multe ori, frumosul existent este ignorat în căutarea exprimării propriului frumos intrinsec. A produce, în loc de a reda. Nu este oare cel puțin la fel de demn să surprinzi și să prezinți, sub orice formă ar fi, diverse aspecte ale realității, decât să creezi de la zero o operă de artă? Cu atât mai mult când nu ai așa de multe de spus, cum este cazul unei bune părți din generația nouă de artiști români, care trăiesc paradoxul unui post-modernism latent și auto-suficient, propriu zonei marginale a unei culturi europene devansat maturizate? Una din problemele usturătoare și dezolante ale culturii  române tinere (după cum mi s-a părut că a ilustrat, de pildă, o bună parte din expoziția Diploma 2019, dedicată tinerilor artiști), căreia auto-validarea, dar și hetero-validarea plăpândă a unor elite endoscope mânate de crezul utilitarist al reciprocității reușesc să-i dea brânci în afara atenției publicului este faptul că se află într-o fază esențialmente și efectiv conceptuală/-istă, fără a avea capacitatea de a genera însuși conceptul cu care să umple formele. Forme cu privire la care, să fim înțeleși, am convenit să facem rabat estetic întru valorizarea conceptului, dar care rabat ajunge finalmente să apară ca pudic în raport cu goliciunea pricinuită de eșecul în a trasmite mesajul. De aceea, ajungem să asistăm la expoziții solo ale câte unui artist, altfel aclamat, mai goale ideatic, dar și estetic decât alimentarele în vremea ceaușismului. Mi se pare că asta trebuie spus și trebuie sancționat.

Nu militez pentru galerii în care frumosul să fie împrumutat din afara sinelui, în loc să fie iscusit făurit de artist. Spun, însă, că fiecare spațiu cultural ar trebui să își vadă lungul nasului cât privește arta pe care poate să o dea, și încerc astfel să atrag atenția că, poate, la momentul acual, cultura românească ar putea să fie mai tolerantă cu această direcție și să investească ceva mai mult în ea, în loc să o descalifice ca simplistă și nedemnă. Sunt multe reproșurile care pot fi aduse și acestei forme de artă ,,de prelevare”. E, întâi de toate, o vină de purtat, de pe urma faptului că, vezi-doamne, oricine poate să ia obiecte din te miri ce loc și să le pună într-o expoziție. Da, dar să le confere o semnificație coerentă și constructivă?

Într-adevăr, tocmai de aceea, aceste tipuri de artă trebuie performate cu simțul răspunderii și prin lentila unui permenent examen critic intransigent. Mai putem spune și că este o formă de vulgarizare a expresiei artistice, în lipsa unui ideal estetic și spiritual înalt care să o anime, ba chiar că execută o accesibilizare a artei până la granița proletcultismului aproape, dacă e să fim malițioși. Și așa este. Dar, din nou, ne permitem, în mod sustenabil, să ne menținem așteptările în zona înaltelor sfere ale artelor așa-zise autentice, într-o perioadă de relativă constipare și debusolare culturală și mai ales într-un spațiu în care suflul artistic este încă oarecum sărăcăcios? Este greșit să cauți artă simplă?

Această formă de artă de fabricație exogenă prezintă marele avantaj că este inerent și inseparabil conceptuală, prin chiar natura ei. Ca să poți lua obiecte și să le pui laolaltă întrun mod care să dea glas unei idei ce o străbate, e necesar, a priori, să ai o idee. Ceea ce te ferește de pericolul de a plăsmui o formă de artă în căutarea disperată a conținutului, față de care să forțezi ulterior privitorul să accepte o anumită interpretare, apelând la indulgența sau, după caz, la temerea sa de oprobriu intelectual și desconsiderare socială pentru a-l șantaja să ia de bună explicația conferită - de multe ori șubredă - și să adopte o atitudine apreciativă vizavi de exercițiul măiestriei tale artistice? E adevărat, e tentant să procedezi astfel când ai la dispoziția ta o tagmă de critici nedisimulat partizani și un public avid de auto-validare prin demonstrarea unei apetențe ostentative pentru artă, întrebuințată ca instrument de paradă a propriei valori cognitive; același public care, mergând la teatru, aplaudă zelos timp de două sau chiar trei reveniri pe scenă, indiferent de calitatea piesei servite...

Dacă arta are scop (aici, după gust), unul dintre cele mai prețioase țeluri ale ei este să explice realități proprii condiției umane, fie ele concrete sau abstracte, servindu-se de instrumente care nu sunt accesibile rațiunii. Arta vrea și poate să eludeze cunoașterea, filozofică sau matematică, și să explice pe alte căi ceea ce ea nu a putut sau nu s-a încumetat să o facă. Dacă este așa, ce altă metodă mai bună de a face asta decât să decupezi frânturi efective din realitate, plasându-le, după extracție, într-o paradigmă izolată și ordonată, aptă să comunice și să scoată în evidență diverse aspecte ale acesteia? Este nevoie de o imensă sensibilitate perceptivă și imaginativă pentru a face asta, uneori poate chiar mai mare decât cea necesară pentru a face artă. Într-o discuție pe tema umorului purtată cu domnul Liiceanu, Andrei Pleșu afirmă că umor veritabil nu este atât de mult acela al omului care poate născoci anecdote nostime ci, mai curând, al celui care poate sesiza comicul unei situații date, pentru ca mai apoi să-l relateze în chip hazliu. La fel se poate argumenta, de această dată, și în cazul artei, unde artizanul nu ar trebui să își ia o mină de superioritate față de observator ci, de fapt, să arate considerație față de acesta și să-și caute la dânsul inspirația. O fotografie spontană va fi, de multe ori, mai încărcată de semnificație decât una cu un setting temeinic studiat și organizat. Ia naștere, astfel, o nouă formă de expresie, situată la limita dintre curatorie (a realității obiective) și artă. Un soi de curatori-artă.


Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Anutooooor! Cu cine sa votam ?Cu ,,raul cel mai mic" ?? cu ,,prostul cel mai mare" ??? sau cu niciunul???? Aceasta-i întrebarea!
    .
    • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon elevi-

Educatori, învățători, profesori, cu toții sunt obosiți și fără chef. Dacă nu se urlă pe un etaj dintr-o școala, sigur se vorbește printre dinți. Dacă nu merg manipulările fine, sigur merg metode care sfredelesc sufletele celor mici cu replici grele. (Foto: Guliver/Getty Images)

Citește mai mult

Microsoft Envision Forum

Peste 800 de reprezentanți ai mediului de afaceri au luat parte, la București, la cea de-a VII-a ediție a Microsoft Envision Forum. În timpul conferinței, Gerd Leonhard - cunoscut futurist și autor, Raymond Campbell - fondator și CEO al Phulukisa Health Solutions și Cedric Dumont – aventurier și antreprenor au discutat despre transformarea digitală.

Citește mai mult