Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

Nu mai e o grevă, ci o mișcare de revoltă îndreptată împotriva unui sistem bolnav

Mișcare de revoltă

Foto - Inquam Photos/ Octav Ganea

Cu profesori ieșiți în stradă ca să își recupereze demnitatea și obligati să își negocieze viitorul cu niște politicieni cinici, inculți și imorali, cu legi ale educației ce nu aduc deloc schimbarea de esență a învățământului românesc, cu amnistie acordată plagiatorilor și imposturii morale, cu școli medievale sub aspectul dotării și cu multe alte probleme sistemice, "România educată" are un mare deficit de imagine. Și de legitimitate morală.

Proiectul domnului Iohannis e unul de fardare a unei realități în esență urâte. Nu e reformă, căci pentru aceasta ar fi fost nevoie de o schimbare de principii, o nouă viziune privind educația. Sunt doar mici modificări: redenumiri sau înființări de instituții, reformulări lingvistice, schimbări minore ale acelorași structuri, de fapt permutări formale fără modificare de fond.

O adevărată schimbare ar trebui să pornească de la câteva principii de bază: redefinirea statutului profesorului, în sensul repoziționării lui în sistemul educational și social (asta implică și o salarizare corespunzătoare), definirea clară a profilului absolventului de liceu, orientarea către învățământul de performanță/competență/cunoaștere, în locul celui legat strict de eficiență (pregătim elevii doar pentru a trece un examen, nu și pentru a fi capabili de a da răspunsuri complexe unor probleme complexe și concrete), statut egal acordat tuturor disciplinelor și profesorilor (fără ierarhizari ale acestora). Abia de la formularea acestor principii și obiective de bază se poate trece la mult așteptata reașezare a învățământului românesc. Din punctul acesta ar fi trebuit începută discuția despre vreun proiect educațional de reformare a învățământului. Dacă s-ar fi evaluat sistemic și structural, poate nu se mai ajungea la prăpastia în care ne aflăm acum, cu o Românie din ce în ce mai needucată, cu profesori demotivați și elevi dezorientați și nesiguri în ceea ce privește viitorul lor într-un stat care nu le este prieten.

„Domnilor politicieni, cât sunteți dispuși să plătiți pentru a răscumpăra onoarea rănită a profesorilor, ignorați ani la rândul, umiliți, decăzuți din drepturi?” Aceasta pare a fi noua miză a așa-numitei "greve" a profesorilor, care de fapt nu mai e o grevă, ci o mișcare de revoltă îndreptată împotriva unui sistem bolnav care victimizează și culpabilizează, deopotrivă, profesorul. Este strigătul disperat al unei categorii sociale blamate și ignorate sistematic, o luptă ce se poartă nu cu mijloace sindicale (ce au fost doar un pretext), ci cu arme structural diferite, pe care le-aș numi "principiale". Lupta a devenit una de principii pentru profesori, obligați moral să își apere cu înverșunare statusul, în timp ce politicienii încearcă să își păstreze influența politică, din ce în ce mai greu de întreținut. Lupta e la baionetă: cine va învinge nu va lua prizonieri. 

Nu mai există compromis: ori profesorii vor reuși să redobândească respectul adversarilor (da, putem spune că cei care guvernează s-au transformat încet-încet în adversarii profesorilor) ori politicienii vor demonstra că încă mai funcționează metodele nouăzeciste bazate pe dezbinare, dezinformare și amenințare cu spectrul pauperizării (aneantizare). Acesta este cu adevărat un moment istoric: dacă revolta socială va reuși, atunci poate fi începutul însănătoșirii unui organism bolnav, numit statul român. Dacă statul va câștiga, iar profesorii se vor întoarce frustrați și umiliți la elevii lor, România se va afunda în somn și haos.

Oricum, prăpăstiile dintre conducători și votanți s-au adâncit și mai mult în aceste zile. Atitudinea guvernanților față de profesori arată cât de puțin îi cunosc conducătorii pe cetățenii lor. Sunt atât de departe de popor încât cad în ridicol prin tot ceea ce fac și gândesc. Câteva exemple luate din ultimele tratative privind rezolvarea revendicărilor cadrelor didactice sunt sugestive în acest sens.

În primul rând, chiar dacă ar putea părea paradoxal, profesorii, oricât de greu ar duce-o, nu sunt nici chiar atât de umili încât să accepte ciozvârte aruncate de la masa bogaților. Dascălii nu mai sunt dispuși să-și negocieze demnitatea cu cei care conduc un stat polițienesc, pentru care nu toți cetățenii sunt la fel, în care unii sunt mai „speciali" și pentru care se poate orice, iar alții sunt la mila guvernanților („vă mai dăm câțiva lei ca să faceți educație").

În al doilea rând, metodele decizionale ale membrilor coaliției de guvernare au rămas undeva la nivelul anilor 90. Cum poți crede că prin intimidări, dezinformări și un amestec naiv de intransigență și incoerență decizională („nu sunt bani, dar totuși găsim ce să vă dăm, nu numai vouă ci și celorlalți care amenință că ies în stradă", „educatia e prioritate pentru noi, dar nu acum, ci eșalonat, cam peste trei ani așa" sau „suntem dispuși la dialog, dar aceasta este oferta finală" și, mesajul meu favorit „legiferăm ceea ce credem noi că meritați să primiți, nu ceea ce vreți voi de fapt" - acestea sunt semnalele pe care le transmit politicienii profesorilor ieșiți în număr mare pe străzi) vei reuși să păcălești vigilența unor oameni care totuși au cărți citite, studii superioare și pot înțelege rapid semnalele trimise și cunosc îndeajuns de bine intențiile emitenților, astfel încât să exploateze vulnerabilitățile sistemului. Să nu uite guvernanții că, în termenii jocului practicat de aceștia, ei sunt cei care reprezintă veriga slabă a sistemului și nu profesorul.

Altfel, ofertele Guvernului nu țin seama de faptul că s-a trecut de la nivelul unor simple revendicări greviste la o revoltă generală anti-sistem. Orice negociere cu reprezentanții unor oameni revoltați trebuie să pornească de la premisa acestei transformări. Nivelul următor nu este o bucată mai mare de slănină aruncată în praf, ci o schimbare de atitudine, o încercare de a face credibilă oferta, oricare ar fi aceasta. Nu câți bani primesc este problema, ci cât de mult le pasă guvernanților de soarta educației (pentru că, indiferent ce s-ar spune, educație fără investiție în resursa umană nu este posibilă) precum și modul cum se comunică de la nivel instituțional către oameni. Referitor la prima problemă, a interesului real, și nu declarat, al guvernanților față de educație, răspunsul este chiar în stradă: greva profesorilor a devenit rapid un vot de blam adresat guvernanților care au îndrăznit să ignore atâția ani educația și să facă tot posibilul în a-i crește calitatea. Acum întrebarea corectă este: „cât valorează educația pentru politicieni, calculată în bani gheață?”.

Profesorii au fost subestimați, aș îndrăzni să cred, atât de parlamentari, cât și de liderii sindicali ce le reprezintă interesele. S-a crezut inițial ca sindicaliștii vor crea o breșă în coaliție, fapt ce va servi mai bine intereselor pesediștilor lui Ciolacu. În realitate, nimeni nu se aștepta ca manifestațiile să dureze atât de mult, iar profesorii să fie deciși să meargă până la capăt pentru a-și revendica dreptul la a se face auziți. Dacă liderii de sindicat au crezut că vor fi mandatați să negocieze cu politicienii doar pentru salarii, s-au înșelat: profesorii pe care îi reprezintă vor să le fie recunoscută valoarea și importanța în bani gheață. Nu mai vor să fie brelocul sindicaliștilor (pentru prima dată când am văzut cum liderii de sindicat au fost huiduiți de profesori după ce au ieșit de la o altă rundă de negocieri ce nu mai poate corespunde noii etape în care a trecut greva) și nici să facă jocul politicienilor, pe care îi consideră pe aceeași treaptă (PSD=PNL).

Ne-am fi așteptat poate ca cei aflați în fruntea statului să aibă o strategie, să știe cum și ce anume să negocieze. În loc de eficiență în comunicare găsim infatuare, autosuficiență și detașare față de popor. Politicianul român, al cărui prototip este Ciucă-Ciolacu, are două mari probleme: ignoranța și imposibilitatea de a comunica normal. Pierderea încrederii și a limbajului dialogal îi fac pe politicienii noștri să rămână repetenți, indiferent de cât de mult încearcă sa treacă clasa.

În aceste zile, mesajul profesorilor este următorul: „nu mai avem încredere în voi. Promisiunile voastre sunt vorbe deșarte, nu le vom mai asculta. Doar garanția unei legi ferme, clare, prin care să ni se securizeze drepturile mai poate să spele imaginea unui stat eșuat. Până nu vom beneficia de respectul vostru, vom îndrăzni să ne revoltăm"

Cu siguranță, profesorii nu se regăsesc în România educată a politicienilor. Sunt două lumi diferite, cea a educației reale, la firul ierbii, și cea a unei utopii politice ce dă bine la CV-ul european. De aceea și comunicarea este de fapt un dialog al surzilor. Zilele acestea profesorii au dobândit o voce și o conștiință. Dar este vocea și conștiința celui care strigă în pustie. Din interiorul palatului de cleștar pe frontispiciul căruia scrie „România educată”, guvernanții nu privesc în jos. Surzenia lor este lumea lor. Dar poate că vocile profesorilor vor reuși în cele din urmă să zguduie castelul. Abia atunci revolta lor va conta cu adevărat.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult