Nu suntem dezertori, nu suntem soldați, suntem doctori. „Să nu faci rău!” nu poate fi modificat prin ordonanță militară

Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos

Citeam deunăzi o carte care se numește „Medicii naziști” de Robert Jay Lifton. În această carte se arată că atrocitățile anilor Germaniei naziste au fost posibile într-o bună parte prin ajutorul medicilor naziști. Atrocitățile au fost posibile și prin modificarea legilor și regulilor de etică medicală. Modificarea acestor reguli nu a fost una enormă nicidecum. Nu s-au rescris manualele de medicină. Și totuși, statul nazist pe o perioadă de mai bine de 10 ani a practicat o medicină antihipocratică, neumană. Aproape că poți spune că în regulile lor de etică au schimbat doar un rând și anume faptul că medicul trebuie să vegheze la sănătatea rasei, și nu a individului. De la schimbarea unui singur rând au fost ucise milioane de oameni. Medicii respectivi au fost angrenați într-un sistem, au executat ordine, declinându-și unui conducător superior responsabilitatea sacră pe care o au față de pacientul lor. Cei puțini care au argumentat împotriva practicilor statului nazist au fost îndepărtați. 

Medicina este o profesie veche de mii de ani, ale cărei reguli s-au stratificat peste secole. Mulți cred că medicina este o chestiune de a fi capabil să faci un gest, mai ales în chirurgie. Un fel de relație directă între simptom și tratament. Are febră, dai paracetamol. Are o tumoră, o scoți. De cele mai multe ori deciziile medicale se pot lua ușor, deși nu sunt simple. Ele par simple celor care văd din afară. În realitate, pentru a prescrie un paracetamol, ai nevoie de minimum șase ani de școală. Ce face totuși doctorul când prescrie un paracetamol? Răspunsul este doar unul: gândește. 

Zilnic văd referiri la jurământul lui Hipocrate, referiri care de cele mai multe ori sunt puțin spus indecente. O scurtă reamintire a acestuia:

„Odată admis printre membrii profesiunii de medic mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba umanităţii;

Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt datorate;

Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate;

Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţie sacră;

Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi, chiar şi după decesul acestora;

Voi menţine prin toate mijloacele onoarea şi nobila tradiţie a profesiunii de medic;

Colegii mei vor fi fraţii mei;

Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială;

Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale chiar sub ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele medicale contrar legilor umanităţii.

Fac acest jurământ în mod solemn, liber, pe onoare!" 

Sau cel originar

„Jur pe Apollo medicul, pe Esculap, pe Higea și Panacea și pe toți zeii și zeițele, pe care îi iau că martori, că voi îndeplini acest jurământ și poruncile lui, pe cât mă ajută forțele și rațiunea:

• Să respect pe cel care m-a învățat această artă la fel că pe propriii mei părinți, să împart cu el cele ce-mi aparțin și să am grijă de el la nevoie; să-i consider pe descendenții lui ca frați și să-i învăț această artă, dacă ei o doresc, fără obligații și fără a fi plătit.

• Să transmit mai departe învățăturile acestei arte fiilor mei, fiilor maestrului meu și numai acelor discipoli care au jurat după obiceiul medicilor, și nimănui altuia.

• Atât cât mă ajută forțele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute numai spre folosul și buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violență.

• Nu voi prescrie niciodată o substanță cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, și nici nu voi da vreun sfat în această privință. Tot așa nu voi da unei femei un remediu abortiv.

• Sacră și curată îmi voi păstra arta și îmi voi conduce viața.

• Nu voi opera piatră din bășică, ci voi lăsa această operație celor care fac această meserie.

• În orice casă voi intra, o voi face numai spre folosul și bunăstarea bolnavilor, mă voi ține departe de orice acțiune dăunătoare și de contacte intime cu femei sau bărbați, cu oameni liberi sau sclavi.

• Orice voi vedea sau voi auzi în timpul unui tratament voi păstra în secret, pentru că aici tăcerea este o datorie.

• Dacă voi respecta acest jurământ și nu îl voi călca, viața și artă mea să se bucure de renume și respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci contrariul.”

Jurământul lui Hipocrate îți conferă o responsabilitate enormă față de pacientul tău. Prin jurământul lui Hipocrate, societatea îți oferă onoarea de a trata pacienți. Redus la limită, prin jurământul lui Hipocrate, tu, medic fiind, vei avea de-a face cu un singur pacient la un moment dat în timp. Pacientul acela este unic și va trebui să te gândești doar la el.

Prin jurământul lui Hipocrate, vei fi obligat practic să nu faci rău pacientului. Acesta este de departe cel mai important lucru atunci când tratezi pe cineva. Primum non noccere. În primul rând să nu faci rău. Acesta este un principiu fundamental al medicinei. Or, acestea fiind spuse, medicilor li se cere astăzi să încalce principii esențiale de etică medicală, principii a căror încălcare a dus în trecut la atrocități inimaginabile.

Medicilor li se cere, li se impune cumva să trateze pacienți la ordin. Dar ordinele sunt date că să fie executate. Ordinul îl poți da unui executant. Nu poți da ordin unui medic. Pentru că actvitatea acestuia este eminamente de a gândi. E ca și cum i-ai ordona: gândește! O fi posibil, nu o fi? Greu de zis.

Vreau totuși să analizez un alt aspect. Toată viața mea de medic am tratat pacienții gândindu-mă la principiul cel mai important: În primul rând să nu faci rău. Încălcarea acestui principiu este un sacrilegiu. L-ai încălcat, nu mai ești medic. Or, strigătul disperat al medicilor astăzi se referă exact la acest lucru. Nu poți să tratezi pacienți neinfectați, când tu ești infectat, pentru că efectiv vei face rău. Strigătul medicilor pentru protecție nu este doar pentru protecția lor. 

Eu operez săptămânal pacienți cu HIV, hepatită B, C și alte maladii contagioase. Știu că au aceste maladii pentru că îmi spun pacienții, nicidecum nu îi testez înainte ca să văd dacă au pentru a mă feri. Atunci când întru în sala de operații, nu mă gândesc că acest pacient are Hepatită C din simplul motiv că am echipament de protecție. Același echipament - și dacă e pozitiv, și dacă nu e. Dacă cineva mi-ar spune să operez fără echipament de protecție un pacient, fie el HIV pozitiv sau nu, aș zice că e complet nebun, iar eu probabil că aș fi prostovan dacă aș face-o. Și aici nu e vorba doar de protecția mea, ci și de a pacientului. Echipamentul de protecție are rol bidirecțional. Îl protejează pe medic de pacient, dar și pe pacient de medic, respectând astfel principiile de medicină cele mai elementare.

Să ne punem câteva întrebări. Cum se va simți un medic Covid+ care tratează un pacient negativ pe care îl infectează și moare? Oare ce pacient s-ar trata la medicul respectiv, dacă ar ști că în loc să îi facă bine, îi poate da o maladie potențial mortală? Bineînțeles că sunt soluții la toate aceste aspecte pe care le-am enumerat. Vrei să pui un doctor Covid + să muncească? Asigură-te că nu e contagios. Îmbracă-l cum trebuie. Sunt sigur că există o soluție. Nu îi poți cere medicului să trateze fără să-i protejezi pacienții de el însuși. „Să nu faci rău!” nu poate fi modificat prin decret.

Doctorul nu e militar. Doctorul nu execută ordine. Doctorul nu e un executant. Doctorului nu-i poți cere să fie militar. Dacă doctorul ar fi vrut să fie militar, ar fi făcut medicină militară.

Este greu de cerut unei caste atât de hulite până nu demult, să fie dintr-odată o castă eroică, exemplară. Nu se va întâmpla. Și totuși, cu mici excepții, nu am văzut doctori care să spună nu. Am văzut însă doctori care să spună cum. Nu am văzut doctori care să spună că nu-și fac meseria cu echipament de protecție. Și repet, dacă nu s-a înțeles, doctorul cere echipamentul de protecție și pentru protecția pacientului, pentru respectarea principiului fundamental al medicinei și a acelui jurământ al lui Hipocrate atât de citat.

Fiind niște maeștri în a ne descurca cu ce avem, legile sunt date exact în sensul de a rezolva lucrurile cu ce ai. Doctorii pozitivi sunt puși să lucreze, nu pentru că cei care au dat legile nu înțeleg principiile de mai sus. Ei sunt puși să lucreze pentru că nu vor mai fi alții, pentru că în scurt timp, toți doctorii vor fi pozitivi. 

Văd mereu comparația doctorului cu militarul. E plin de mareșali peste tot, sau cel puțin generali de brigadă, care în fruntea oștilor lor de doctori, îi conduc pe aceștia întru mântuirea și salvarea neamului, bineînțeles din spatele unui Ecran Rettină de ultim model, sau chiar din tramvai de pe smartphone. Doctorul nu e militar. Doctorul nu execută ordine. Doctorul nu e un executant. Doctorului nu-i poți cere să fie militar. Dacă doctorul ar fi vrut să fie militar, ar fi făcut medicină militară. Dar în acest caz, era și medic, dar și militar. Avea o școală militară pentru asta. Dacă totuși în situații excepționale ca cea de azi te gândești să îi ceri să facă ceva special, încearcă să o faci pe alt ton. Încearcă să nu îl minți, în niciun caz să nu îi ordoni. A le cere doctorilor să fie soldați acum e echivalent cu a cere oricui altcuiva să fie. Nu e chiar așa de simplu și nici atât de evident precum pare multora. Eu aș vorbi doctorilor așa: „Dragii mei, trecem o perioadă grea, sistemul nostru este unul din cele mai slabe din Europa, suntem săraci și nepregătiți, nu avem teste suficiente, nici nu văd o perspectivă de a le avea în timp util. Din moment ce toate țările vor același lucru, devine și mai dificil de a face rost de orice. Înțeleg că doriți echipamente de protecție și mai ales, am înțeles și de ce. Adevărul e că nu le avem. Avem doar o parte. Încercăm să reconfigurăm anumite fabrici spre a le obține, dar acest lucru necesită timp. Sunt uluit de cât de mulți voluntari încearcă să suplinească ceea ce nu s-a făcut în acești ani. Nu avem de toate, nu avem aproape de niciunele de fapt. Acestea fiind spuse, vă rog, să faceți ce știți mai bine. În acest moment noi știm că dacă nu o faceți, vom suferi toți”. 

Cred că o echipă de oameni inteligenți ar putea scrie un discurs mult mai bun. Recunoașterea adevărului ar fi un prim pas spre vindecarea noastră. După ce îl vom recunoaște, vom putea să construim. Altfel, nimic nu se va fi schimbat la sfârșitul acestei perioade.

Cum e posibil ca în alte țări, medicii să se ofere voluntari, deși și acolo lipsesc echipamente și la noi să fie exact pe dos? Nu există doar o explicație, ci îmi pare mai mult un cumul de factori. În primul rând, marea majoritate a medicilor și-a făcut treaba, chiar fără echipamente - în general medicii de familie și chiar cei din prima linie din spitale. O altă explicație ar fi că pe net se viralizeaza doar știrile negative. Nu am văzut la Spitalul Clinic Colentina niciun doctor care să comenteze că nu are de gând să ajute sau să-și facă meseria, deși nu e deloc specialitatea lor. Doctorii de acolo s-au conformat. 

În altă ordine de idei, în lipsa echipamentelor de protecție, nu poți cere medicului sub nicio formă să facă ceva, din simplul motiv că va încalcă principiul de baza după care funcționează, a cărui încălcare duce la atrocități așa cum am spus în primul paragraf. De ce nu avem atâția medici voluntari? Pentru că nu poți cere unor oameni pe care până deunăzi îi făceai în toate felurile să fie eroi acum. E dureros, nu? Chiar și în aceste momente dificile, dacă vreun medic are ceva contrar de zis împotriva mareșalilor din spatele telefoanelor inteligente, redevine brusc din erou un șpăgar, dezertor etc. Noi vrem de fapt voluntari prin ordin, vrem umanitate prin impunere, vrem gândire prin ordin, vrem mereu și cerem mereu altuia să facă etc. Vrem. Să facem ceva pentru asta. Să ne implicăm. Să muncim. Am putea începe prin a ne vedea pe noi înșine. Ce facem noi concret.

Când medicul cere echipament de protecție respectă reguli pe care le-a învățat în școală. Cu toții am zburat cu avionul. Când ne suim în avion, stewardesa face o prezentare înainte de zbor și spune așa: „În cazul improbabil al depresurizarii avionului, măștile de oxigen cad din plafon. Va rugăm să puneți întâi masca dvs și apoi celui de lângă”. Dar dacă cel de lângă e copilul tău? Ce faci? Nu îi pui lui masca primul? Răspunsul este „NU”. Din simplul motiv, că e posibil ca tu să nu mai apuci și atunci amândoi vă pierdeți șansele. La Urgențe, în facultate, suntem învățați că în cazul în care ajungem la un accident primii, primul lucru pe care îl facem este să ne asigurăm că suntem în siguranță. A nu fi în siguranță echivalează cu riscul ca tu să devii victima și să complici și mai tare lucrurile pentru cei care vin din urma ta. Știți vreun moment în viață noastră a tuturor când am trăit asta? La Colectiv au fost oameni care inițial au ieșit teferi, apoi au zis să-și salveze prietenii și au intrat după ei și nu au mai ieșit. Au devenit și ei victime pentru că nu au respectat o regulă simplă. Au fost acolo și doi pompieri care au venit cu buteliile goale de oxigen. Ei nu au intrat pentru că știau regulă aceasta. Ar fi devenit sigur victime. Medicina nu poate fi făcută cu „Ce-o fi, o fi!” „Doamne-ajută!” sau „Merge și-așa!”


Jurământul soldatului sună așa:

„Eu…. jur credinţă patriei mele, România.

Jur să-mi apăr ţara, chiar cu preţul vieţii.

Jur să respect constituţia, legile ţării şi regulamentele militare.

Aşa să-mi ajute Dumnezeu.”


Sună complet diferit de cel al medicului, nu? Aproape că nu are nicio legătură cu cel al lui Hipocrate. Ar fi bine că atunci când ne gândim la doctori și mai ales atunci când discutăm despre jurămintele lor, să citim jurământul înainte. Ar fi de o minimă decență. Pentru că jurământul doctorului este față de pacientul lui. Jurământul doctorului nu este față de țară, față de națiune sau față de orice alte lucruri pe care ni le putem imagina. Le poți cere doctorilor să facă ceva ca cetățeni, dar nu invocând jurământul lui Hipocrate. Poți să le pui imnul la ora 5 și să îi motivezi, la fel că pe oricare alt cetățean al țării. Dar nu poți invoca jurământul. Și nu îl poți compara pe doctor cu un militar, pentru că meseria doctorului este de a proteja viața umană întotdeauna, iar a soldatului este uneori de a ucide.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp