Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De cinci ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

O carte care m-a făcut să renunț la cărți: cum mi-am donat mare parte din biblioteca strânsă în decenii

Cutii de cărți

Foto Guliver/Getty Images

Primii 17 ani din viață i-am trăit în comunism. Cu toate astea, încă de mic, bunica îmi citea mai degrabă povestiri de Frații Grimm, Muzicanții din Bremen, Ridichea uriașă, 7 dintr-o lovitură, Flautul fermecat. Când am mai crescut puțin, bunica a continuat să îmi citească din Jules Verne și am pătruns în lumea fascinantă a Copiilor căpitanului Grant, Insula misterioasă, 20.000 de leghe sub mări. Ca să nu mai spun de bucuria de a mă delecta cu revistele Pif sau Rahan. Astfel mi s-a deschis apetitul pentru lectură!

Îmi aduc aminte cum mergeam cu părinții în vizite la prieteni în acea perioadă și eram fascinat de biblioteci, mai mari sau mai mici, de cărți, de colecții, de Biblioteca pentru Toți, de seria Enigma, cărțile copertate ale lui Alexandre Dumas. Cei mari stăteau de vorbă, la o cafea, la o țuică, la un aperitiv, iar eu nu îi deranjam, pentru că mă uitam la cărți, la coperte, la cuprins, la prezentările de pe coperta 4. 

Când am început să citesc de unul singur, am descoperit seria Delfin, o serie de cărți excepționale de aventură. Am citit Papillon, Antecume, Bader – învingătorul cerului și Don Fernando, una dintre cărțile pe care o iubesc nespus și încă o recitesc cu plăcere. Tot în acea perioadă și în aceeași colecție am găsit două cărți care mi-au deschis orizontul cărților despre război, mă refer la Gestapo și Monte Cassino de Sven Hassel. O altă lume fascinantă descoperită cu surprindere a fost lumea SF, câteva cărți traduse din rusă au fost delicioase pentru perioada respectivă.

A venit Revoluția și alte orizonturi s-au deschis, dar și dorința de a recupera cumva ceea ce nu aveam înainte de 1989. Îmi aduc aminte de prima librărie Humanitas deschisă la Deva, eu fiind de acolo. A fost deschisă undeva în Centrul Vechi al Devei, într-o fostă drogherie sau tutungerie, cred. Pe jos erau podele de lemn care miroseau a petrol, iar în aer persista un aer vag de tutun sau de apă de colonie. Îmi aduc aminte de primele cărți din seria Cioran, cărți tipărite pe o hârtie destul de grosolană, tare, care aproape nu se îndoia. În acel moment am început să cumpăr cam tot ceea ce apărea la Humanitas, Cioran, Eliade, Eugen Ionesco, dar și autori străini din seriile de științe politice. Nu a trecut mult și s-a înființat editura RAO și a fost o altă revelație a cărții comerciale, cu coperți lucioase, cu design atrăgător, cu literatură americană, dar și cu seria Secolul XX, Hesse, Camus, Sartre, Kafka, Saint-Exupery, Virginia Woolf, Gabriel Garcia Marquez și Vargas Llosa. Mi-am făcut un abonament și primeam acasă absolut tot ce se publica la RAO.

Trebuie să recunosc cu am avut lecturi destul de haotice, lecturi care nu au fost îndrumate de nimeni, citeam pur si simplu aproape tot ceea ce îmi cădea în mână. Nu mi-a explicat nimeni că există cărți potrivite pentru o anumită vârstă, cărți de aventură, cărți de război, cărți de filosofie, teatru, poezie etc. Am citit cam alandala, dar nu îmi pare rău. Poate am citit și cărți nepotrivite vârstei, cărți pentru oameni mari, dar poate am ajuns să mă maturizez mai repede.

Perioada facultății a fost marcată de două mari curente de lectură: cărțile de drept și literatura SF. Nu numai că am cumpărat cărți de drept la toate materiile, dar chiar mergeam cu colegii să căutăm cărți pe la anumite edituri, pe la Universitate. Învățam în sesiune din carte. Cartea era un instrument foarte important de lucru. În afară de cărțile de drept, am avut norocul să am câțiva colegi iubitori de literatură SF și, cam tot în acea perioadă, a apărut colecția de SF de la editura Nemira. Pur si simplu cumpăram toată seria, de la numărul 1 și până la sfârșit. A fost bine că erau și alți iubitori ai genului SF, pentru că puteam să și discutăm, așadar aveam o dublă plăcere, și a lecturii și a discuției la o bere sau la un biliard. Dune a fost o carte incredibilă, misterioasă, sofisticată!

Humanitas a început să publice seria Cartea de pe noptieră și Raftul Denisei. Le-am achiziționat pe toate! A fost un moment important pentru că am descoperit autorii japonezi: Yukio Mishima, Ryunosuke Akutagawa, Yasushi Inoue, Yasunari Kawabata. Puțin mai târziu i-am descoperit și pe Kenzaburo Oe, Ryu Murakami și Haruki Murakami.

Nu mai zic de târgurile de carte, cele de la Teatrul Național și, ulterior, de la Romexpo. De obicei prima zi de vizitare a târgului de carte era joi, așa că joi la deschidere eram deja acolo, pentru că nu era aglomerație. Petreceam chiar zi o zi întreagă la târg. Uneori mai mergeam și vineri, foarte rar sâmbăta sau duminica, pentru că era prea aglomerat. Plecam mereu cu pungile pline de comori pe care abia așteptam să le citesc. Cred că unul dintre cele mai plăcute momente de la târg a fost la întâlnirea cu Salman Rushdie, am avut noroc și ne-am conversat mai bine de 15 minute. Bineînțeles că am toată seria de autor, cea copertată, de la Polirom.

A fost o perioadă când anumite ziare au început să vândă cărți ca suplimente. A fost reeditată seria Jules Verne, seria de autori de Nobel, seria de autori români, albume de artă. Cred că le-am cumpărat aproape pe toate.

Ușor, ușor s-a adunat o cantitate destul de mare de cărți. A trebuit să mă și mut de câteva ori și a început o vânătoare de lăzi de banane, pentru că sunt solide, și cărțile sunt mai ușor de cărat în lăzi de banane. O parte dintre ele au ajuns înapoi la Deva, cam 16 lăzi de banane pline de cărți, o parte au rămas la București.

Nu m-am obișnuit nici cu e-book-urile, nici cu Kindle. Îmi place cartea ca obiect, să o simt, să îi simt mirosul de tipăritură, să o răsfoiesc, să o parcurg pagină cu pagină, să văd seriile aranjate frumos în bibliotecă!

Momentul de cotitură a pornit tot de la o carte, Adio, lucruri! de Fumio Sasaki. Am citit cartea asta și am început să meditez la destinul cărților. Am constatat că marea majoritate au fost citite o singură dată, după care au stat ani de zile în bibliotecă, nemișcate. Se mai mișcă săracele doar când sunt șterse de praf. Nici nu simt vreun impuls special să le recitesc, cu câteva mici excepții. Și atunci ce este de făcut? M-am gândit că ar putea avea un destin mai bun, că ar putea fi prețuite. O mare parte dintre ele le-am donat unei biblioteci de la țară. Pe de o parte m-am simțit bine că le-am donat, am simțit că fac ceea ce trebuie, pe de altă parte, realitatea tristă este că, în general, lumea nu mai citește, marea masă de oameni nu mai cumpără cărți, România este pe ultimul loc la vânzarea de carte, târgurile de carte se micșorează de la an la an. Nici pe cei mai mulți dintre studenți nu îi mai interesează să cumpere nimic măcar cărțile de specialitate, doresc sinteze, rezumate, totul să fie cât mai condensat, dacă se poate să încapă într-un mesaj de whatsApp.

Am început să fac o selecție a cărților rămase în bibliotecă, rămase destul de multe. Recunosc cu mâna pe suflet că îmi este foarte greu să fac această selecție, pur și simplu nu îmi vine să mă despart de ele, dar voi duce până la capăt această sarcină tristă și dificilă și voi continua să donez cărțile juridice unei biblioteci de specialitate și beletristica aceleiași biblioteci rurale.

Zilele trecute nu m-am putut abține și am cumpărat câteva cărți, câțiva autori japonezi și ultimul volum a lui Roberto Saviano, Piranha – Copiii Camorrei. Pentru 4 volume am plătit 137 de lei, numai Saviano a costat 44 de lei. Cu toate că înțeleg foarte bine costurile unei cărți, mi se pare că este destul de mult pentru societatea noastră. Pe de o parte cărțile sunt destul de scumpe, pe de altă parte nici nu se mai prea citește, cum nu se poate mai rău.

Dar, ceea ce mă îngrijorează cu adevărat este relația strânsă dintre faptul că se citesc din ce în ce mai puține cărți, se cumpără cărți din ce în ce mai puțin și gradul de incultură. Sau noua cultură a poporului este incultura, și de aici decurg o serie de consecințe economice, politice, sociale absolut devastatoare! 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

UNStudio 1

UNStudio este unul dintre cele mai cunoscute și apreciate birouri de arhitectură din lume, cu filiale în Amsterdam, Frankfurt, Shanghai, Hong Kong, Dubai și Melbourne. are în portofoliu peste 120 de proiecte internaționale, precum clădiri de birouri, rezidențiale, muzee, poduri, dar și masterplanuri urbane. Printre cele mai cunoscute lucrări - Podul Erasmus din Rotterdam, Mercedes-Benz Museum din Stuttgart, Arnhem Central Station, Designul Doha Metro Station.

Citește mai mult

Marius Sava

„La mine pacienții nu vin niciodată singuri, vin cu partenerul”, spune medicul specialist pneumolog Marius Sava, cu competențe în somnologie, de la Rețeaua Privată de Sănătate Regina Maria, despre cei care ajung la ușa cabinetului cu simptome de apnee în somn.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Mihai Bran - Claudiu Pandaru

Când medicul psihiatru Mihai Bran le-a povestit colegilor săi de la muncă, în 2015, că ar vrea să își facă un startup în domeniul serviciilor de telemedicină, pentru a-și putea urmări mai ușor pacienții, cei mai mulți dintre ei au izbucnit în râs, neîncrezători. În prezent, business-ul său, ATLAS, pornit alături de câțiva prieteni IT-ști, a ajuns la o cifră de afaceri de un milion de euro și 400.000 de utilizatori.

Citește mai mult

Food waste Japonia

„În Japonia mâncarea e un personaj din marea poveste a lumii, un prim pas în călătorie. Fiecare regiune are cel puțin un ingredient sau o mâncare pentru care e faimoasă și care, când îi vine sezonul, e consumată în restul Japoniei. E și o formă ritualică de a reuni timpuri, locuri și oameni. Mâncarea japoneză e o formă de echilibru”, spune scriitorul George Moise într-un interviu pentru habits by Republica.

Citește mai mult