Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

O carte care m-a făcut să renunț la cărți: cum mi-am donat mare parte din biblioteca strânsă în decenii

Cutii de cărți

Foto Guliver/Getty Images

Primii 17 ani din viață i-am trăit în comunism. Cu toate astea, încă de mic, bunica îmi citea mai degrabă povestiri de Frații Grimm, Muzicanții din Bremen, Ridichea uriașă, 7 dintr-o lovitură, Flautul fermecat. Când am mai crescut puțin, bunica a continuat să îmi citească din Jules Verne și am pătruns în lumea fascinantă a Copiilor căpitanului Grant, Insula misterioasă, 20.000 de leghe sub mări. Ca să nu mai spun de bucuria de a mă delecta cu revistele Pif sau Rahan. Astfel mi s-a deschis apetitul pentru lectură!

Îmi aduc aminte cum mergeam cu părinții în vizite la prieteni în acea perioadă și eram fascinat de biblioteci, mai mari sau mai mici, de cărți, de colecții, de Biblioteca pentru Toți, de seria Enigma, cărțile copertate ale lui Alexandre Dumas. Cei mari stăteau de vorbă, la o cafea, la o țuică, la un aperitiv, iar eu nu îi deranjam, pentru că mă uitam la cărți, la coperte, la cuprins, la prezentările de pe coperta 4. 

Când am început să citesc de unul singur, am descoperit seria Delfin, o serie de cărți excepționale de aventură. Am citit Papillon, Antecume, Bader – învingătorul cerului și Don Fernando, una dintre cărțile pe care o iubesc nespus și încă o recitesc cu plăcere. Tot în acea perioadă și în aceeași colecție am găsit două cărți care mi-au deschis orizontul cărților despre război, mă refer la Gestapo și Monte Cassino de Sven Hassel. O altă lume fascinantă descoperită cu surprindere a fost lumea SF, câteva cărți traduse din rusă au fost delicioase pentru perioada respectivă.

A venit Revoluția și alte orizonturi s-au deschis, dar și dorința de a recupera cumva ceea ce nu aveam înainte de 1989. Îmi aduc aminte de prima librărie Humanitas deschisă la Deva, eu fiind de acolo. A fost deschisă undeva în Centrul Vechi al Devei, într-o fostă drogherie sau tutungerie, cred. Pe jos erau podele de lemn care miroseau a petrol, iar în aer persista un aer vag de tutun sau de apă de colonie. Îmi aduc aminte de primele cărți din seria Cioran, cărți tipărite pe o hârtie destul de grosolană, tare, care aproape nu se îndoia. În acel moment am început să cumpăr cam tot ceea ce apărea la Humanitas, Cioran, Eliade, Eugen Ionesco, dar și autori străini din seriile de științe politice. Nu a trecut mult și s-a înființat editura RAO și a fost o altă revelație a cărții comerciale, cu coperți lucioase, cu design atrăgător, cu literatură americană, dar și cu seria Secolul XX, Hesse, Camus, Sartre, Kafka, Saint-Exupery, Virginia Woolf, Gabriel Garcia Marquez și Vargas Llosa. Mi-am făcut un abonament și primeam acasă absolut tot ce se publica la RAO.

Trebuie să recunosc cu am avut lecturi destul de haotice, lecturi care nu au fost îndrumate de nimeni, citeam pur si simplu aproape tot ceea ce îmi cădea în mână. Nu mi-a explicat nimeni că există cărți potrivite pentru o anumită vârstă, cărți de aventură, cărți de război, cărți de filosofie, teatru, poezie etc. Am citit cam alandala, dar nu îmi pare rău. Poate am citit și cărți nepotrivite vârstei, cărți pentru oameni mari, dar poate am ajuns să mă maturizez mai repede.

Perioada facultății a fost marcată de două mari curente de lectură: cărțile de drept și literatura SF. Nu numai că am cumpărat cărți de drept la toate materiile, dar chiar mergeam cu colegii să căutăm cărți pe la anumite edituri, pe la Universitate. Învățam în sesiune din carte. Cartea era un instrument foarte important de lucru. În afară de cărțile de drept, am avut norocul să am câțiva colegi iubitori de literatură SF și, cam tot în acea perioadă, a apărut colecția de SF de la editura Nemira. Pur si simplu cumpăram toată seria, de la numărul 1 și până la sfârșit. A fost bine că erau și alți iubitori ai genului SF, pentru că puteam să și discutăm, așadar aveam o dublă plăcere, și a lecturii și a discuției la o bere sau la un biliard. Dune a fost o carte incredibilă, misterioasă, sofisticată!

Humanitas a început să publice seria Cartea de pe noptieră și Raftul Denisei. Le-am achiziționat pe toate! A fost un moment important pentru că am descoperit autorii japonezi: Yukio Mishima, Ryunosuke Akutagawa, Yasushi Inoue, Yasunari Kawabata. Puțin mai târziu i-am descoperit și pe Kenzaburo Oe, Ryu Murakami și Haruki Murakami.

Nu mai zic de târgurile de carte, cele de la Teatrul Național și, ulterior, de la Romexpo. De obicei prima zi de vizitare a târgului de carte era joi, așa că joi la deschidere eram deja acolo, pentru că nu era aglomerație. Petreceam chiar zi o zi întreagă la târg. Uneori mai mergeam și vineri, foarte rar sâmbăta sau duminica, pentru că era prea aglomerat. Plecam mereu cu pungile pline de comori pe care abia așteptam să le citesc. Cred că unul dintre cele mai plăcute momente de la târg a fost la întâlnirea cu Salman Rushdie, am avut noroc și ne-am conversat mai bine de 15 minute. Bineînțeles că am toată seria de autor, cea copertată, de la Polirom.

A fost o perioadă când anumite ziare au început să vândă cărți ca suplimente. A fost reeditată seria Jules Verne, seria de autori de Nobel, seria de autori români, albume de artă. Cred că le-am cumpărat aproape pe toate.

Ușor, ușor s-a adunat o cantitate destul de mare de cărți. A trebuit să mă și mut de câteva ori și a început o vânătoare de lăzi de banane, pentru că sunt solide, și cărțile sunt mai ușor de cărat în lăzi de banane. O parte dintre ele au ajuns înapoi la Deva, cam 16 lăzi de banane pline de cărți, o parte au rămas la București.

Nu m-am obișnuit nici cu e-book-urile, nici cu Kindle. Îmi place cartea ca obiect, să o simt, să îi simt mirosul de tipăritură, să o răsfoiesc, să o parcurg pagină cu pagină, să văd seriile aranjate frumos în bibliotecă!

Momentul de cotitură a pornit tot de la o carte, Adio, lucruri! de Fumio Sasaki. Am citit cartea asta și am început să meditez la destinul cărților. Am constatat că marea majoritate au fost citite o singură dată, după care au stat ani de zile în bibliotecă, nemișcate. Se mai mișcă săracele doar când sunt șterse de praf. Nici nu simt vreun impuls special să le recitesc, cu câteva mici excepții. Și atunci ce este de făcut? M-am gândit că ar putea avea un destin mai bun, că ar putea fi prețuite. O mare parte dintre ele le-am donat unei biblioteci de la țară. Pe de o parte m-am simțit bine că le-am donat, am simțit că fac ceea ce trebuie, pe de altă parte, realitatea tristă este că, în general, lumea nu mai citește, marea masă de oameni nu mai cumpără cărți, România este pe ultimul loc la vânzarea de carte, târgurile de carte se micșorează de la an la an. Nici pe cei mai mulți dintre studenți nu îi mai interesează să cumpere nimic măcar cărțile de specialitate, doresc sinteze, rezumate, totul să fie cât mai condensat, dacă se poate să încapă într-un mesaj de whatsApp.

Am început să fac o selecție a cărților rămase în bibliotecă, rămase destul de multe. Recunosc cu mâna pe suflet că îmi este foarte greu să fac această selecție, pur și simplu nu îmi vine să mă despart de ele, dar voi duce până la capăt această sarcină tristă și dificilă și voi continua să donez cărțile juridice unei biblioteci de specialitate și beletristica aceleiași biblioteci rurale.

Zilele trecute nu m-am putut abține și am cumpărat câteva cărți, câțiva autori japonezi și ultimul volum a lui Roberto Saviano, Piranha – Copiii Camorrei. Pentru 4 volume am plătit 137 de lei, numai Saviano a costat 44 de lei. Cu toate că înțeleg foarte bine costurile unei cărți, mi se pare că este destul de mult pentru societatea noastră. Pe de o parte cărțile sunt destul de scumpe, pe de altă parte nici nu se mai prea citește, cum nu se poate mai rău.

Dar, ceea ce mă îngrijorează cu adevărat este relația strânsă dintre faptul că se citesc din ce în ce mai puține cărți, se cumpără cărți din ce în ce mai puțin și gradul de incultură. Sau noua cultură a poporului este incultura, și de aici decurg o serie de consecințe economice, politice, sociale absolut devastatoare! 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Fetiță la laptop

Situația se poate schimba în orice moment și școli aflate acum în scenariul verde sau galben pot trece de pe o zi pe alta în scenariul roșu, dacă în cadrul lor vor fi confirmate 3 cazuri de Covid. (Foto: Guliver/ Getty Images)

Citește mai mult

Scoala din valiza

„Educația digitală nu înseamnă neapărat distanțarea între copil și profesor. Și aici îmi vine în minte un alt exemplu: profesorii dintr-o școală din Ialomița, care au devenit dependenți de copiii pentru a putea să folosească mijloacele digitale și s-au apropiat de copii”.

Citește mai mult

Andreas Lier - BASF

„Mă duc aproape în fiecare dimineață cu bicicleta la birou, pe o distanță de 3-4 km, în timp ce vecinii mei adoră să-și conducă SUV-urile, să stea în ambuteiaje, să polueze aerul, lăsând o amprentă mare de carbon doar pentru a se simți foarte confortabil și a afișa simboluri de statut social”, dezvăluie Andreas Lier, CEO al BASF România, într-un interviu pentru Republica.

Citește mai mult

O afacere cu cânepă

Ionuț a plecat în India în toamna lui 2017 ca să viziteze cele șapte orașe sfinte. A luat această decizie după un an și jumătate în care a lucrat pentru o companie elvețiano-britanică din Praga, unde ajunsese ca proaspăt absolvent al unui masterat în Olanda, care nu și-a găsit nimic de lucru în țară.

Citește mai mult

Andrei Pitis

Andrei Pitiş, unul dintre cei mai cunoscuţi oameni din industria locală de IT, a investit până în prezent în 15 startup-uri, după ce în 2018 a demarat un proiect prin care vrea să ajute 100 de români să ajungă milionari în euro din startup-uri în tehnologie.

Citește mai mult