Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

O expresie românească pe care nu o înțeleg. „Dacă m-aș îmbrăca într-un halat și m-aș plimba printr-un spital, aș pleca seara cu buzunarele pline fără să cer nimic”

Medic halat alb

Foto: Guliver Getty Images

Când am început să-mi port singur de grijă și pe cale de consecință am fost nevoit să interacționez direct cu structurile de stat și chiar private mai târziu, am fost neplăcut impresionat de următorul fenomen. Dacă nu reușeam să-mi rezolv problema, să-mi obțin adeverința, certificatul, rețeta, avizul, semnătura etc și oamenii ăia mă trimiteau de la Ana la Caiafa sau mă chemau a doua zi, săptămâna viitoare sau luna viitoare, de fiecare dată când mă plângeam în familie sau prietenilor de ceea ce mi se întâmplă primeam următorul răspuns-sfat-soluție: „Ai dat și tu ceva?’’. „Nu”, răspundeam sincer. „Păi vezi,… de-aia”.

Asta s-a întâmplat și înainte de ’89, dar a continuat cu frenezie și după. În armată dădeam cartușe de țigări, BT și Assos, pentru o permisie. Cine putea oferi cafea era deja nabab. Să spunem că nu se găseau produsele astea, de fapt nu se găsea nimic.

Dar să oferi astăzi ciocolată, cafea, bomboane, când se găsesc pe toate drumurile la prețuri rezonabile, mi se pare absurd. Dar nu e absurd că se oferă, e absurd că se primește, se primește și se rezolvă. Dacă până să dai, lucrurile erau așa de complicate că nu le mai descurca nici papa de la Roma, după ce ai „mișcat din urechi”, totul devine simplu, se rezolvă în zece minute.

Cel mai greu e în spital. O grămadă de întrebări și de răspunsuri șușotite pe la colțuri, „cât la asistente?”, „cât la doctori?”, mai sunt și brancardierii, portarii. Se schimbă turele, mai nou au apărut doctorii care nu primesc. De ce nu primesc? Le-au mărit salariile sau poate că e ceva grav, nu pot să facă nimic, pacientul e pe moarte. Cred că dacă m-aș îmbrăca într-un halat și m-aș plimba printr-un spital, aș pleca seara cu buzunarele pline fără să cer nimic.

Prin anii 90, într-un complex industrial se făceau restructurările binecunoscutei perioade de tranziție. În urma operațiunii de concediere colectivă se regrupau și posturile de conducere, chestiune care deranja niște tipi nepregătiți ce ocupau de la facerea lumii scaune calde. Un tânăr inginer la început de carieră a considerat asta o provocare sau chiar o oportunitate. Posturile vechi fuseseră desființate iar posturile noi necesitau studii superioare de specialitate. Nu exista concurență și era practic o cursă de unul singur. A constat inginerul că de multe ori poți să alergi singur și să ieși pe locul doi. El a ieșit, de fapt, pe ultimul loc. Posturile de șef, șefuț, șefuleț, ajutor de băgător de seamă, au fost frumos distribuite către vechii maiștri cu școala profesională făcută la seral, după cutumă. Și a revenit vechea întrebare „păi ai dat și tu ceva?” Tânărul inginer nu înțelegea, el a crezut că vii la serviciu să câștigi salariu, nu să dai ceva cuiva. Realitatea însă bate teoria. I-au râs în față, ba chiar i-a și spus fiecare în parte cum a făcut, până la urmă era atât de evident, încât și un copil de grădiniță înțelegea. Damigene de vin, ciment pentru vila directorului, plicuri, porci și cine știe ce alte minunății.

Asta e mlaștina în care cresc crocodilii de ape adânci. Contracte de achiziții, comisioane, firme fantomă. E o întreagă știință, unii spun că e chiar inginerie, inginerie financiară. Conform metehnelor naționale la noi se preiau concepte noi și se adaptează, se adaptează până se deformează, încât nu mai seamănă deloc cu ceea ce reprezentau ele inițial. De exemplu se caută manageri rezistenți la stres, la presiune etc. În Occident se fac tot felul de teste, la noi proba se trece mult mai simplu, se preferă managerii cu antecedente penale, ăștia sunt cu adevărat rezistenți la stres. Ce dovadă mai bună decât să dai declarații în fața procurorilor și să gestionezi un dosar în care ești inculpat?! Oameni de succes în țara lui Papură-Vodă.

Toate lucrurile astea sunt foarte bine știute, nu sunt noutăți sau descoperiri. Nu cred nici în curentul fatalist - „așa e, domne, la noi în țărișoară”. Mă tot întreb însă: noi ce trebuie să-i învățăm în școală sau în familie pe copiii noștri? Să aibă tupeu, să mintă, să fure? Astea sunt până la urmă modelele promovate, ăștia sunt oamenii care reușesc în viață. De ce să mințim copiii că dacă muncești ești răsplătit, că dacă înveți „ai parte”, că, dacă ești cinstit și corect, reușești. Noi lăsăm o lume strâmbă în jurul nostru, toți cei care au emigrat au făcut-o din silă față de societate, țara asta e una a lui „lasă mă că merge și așa”.

Poate de aceea nu reușesc eu să rezolv problemele sau le rezolv foarte greu. Recunosc că de multe ori sunt privit ca un naiv, un tip care nu se descurcă, aproape un visător. Nici acum n-am înțeles expresia „ai dat și tu ceva?”

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult