A început să circule de ieri pe Facebook o poză cu profesorul Leon Dănăilă stând cu ochii închiși în metrou. Nimic din înfățișarea pe care o poartă în public nu trădează excepționalul pe care îl atribuim acestui om. Un neurochirurg recunoscut la nivel național și internațional, după cum spune presa, după cum depun mărturie alți medici.
Simplitatea cu care își trăiește viață îi uimește pe mulți contemporani. Li se pare că inspiră un sentiment de frondă la adresa mizeriei societății în care trăim. Acești comentatori îl identifică pe profesorul Dănăilă drept un fel de înger păzitor al unei comunități în derivă. Printre ei, s-au găsit unii care să-l transforme chiar în exponentul patriotismului (adevărat).
Toate acestea pălesc în față ideii că profesorul Dănăilă ar fi putut pleca să câștige mai bine în altă parte, dar, mărinimos, a preferat să rămână aici și să salveze români.
Comentariul de mai jos, poate născut dintr-un profund sentiment de respect pentru neurochirurgul nostru, denotă o miopie morală profundă. O să încerc să explic pe scurt de ce cred acest lucru.
În primul rând, modul de viață al profesorului Dănăilă reprezintă o alegere personală. Fiecare dintre noi facem alegeri mai mici sau mai mari care, ulterior, ajung să ne definească, să determine o anumită conduită și o anumită percepție asupra noastră. Asta spune multe despre caracterul său, însă doar atât.
În al doilea rând, din faptul că medicul Dănăilă nu a plecat, alegând un salariu de mizerie în România în locul aurului pe care, ipotetic vorbind, l-ar fi putut primi în alte țări, nu putem să conchidem că ar fi făcut o astfel de alegere pentru că „a preferat să salveze români”.
Pur și simplu nu avem cum să știm acest lucru dacă nu ni-l spune chiar dânsul. Pur și simplu, o astfel de concluzie este incorectă din punct de vedere logic. Ar fi putut foarte bine să aleagă să trăiască în România fiindcă iubea o femeie care nu-și dorea să o ia de la început printre străini. Poate că nu l-au lăsat cei din regimul ceaușist. Poate, poate, poate…
În al treilea rând, argumentul utilizat de utilizatorii de Facebook care au distribuit de poza cu profesorul Dănăilă conține o mică perversitate. Ni se spune că o astfel de alegere reprezintă o dovadă de patriotism adevărat, manifestarea unei virtuți, dar se trece sub tăcere faptul că un neurochirurg, de când își începe rezidențiatul și până iese la pensie, este plătit în România la nivelul personalului de curățenie sau unui „assistant manager” dintr-o corporație. Alegerea profesorului Dănăilă ne indică un stil de viață auster, dar oare de ce medicii trebuie să fie nevoiți să meargă cu metroul, de ce trebuie să se citească pe față lor o viață de neajunsuri, de ce trebuie să ajungă la pensie și să nu-și poată permite un concediu? E valabil și pentru alte categorii profesionale. Oare nu este imoral faptul că un astfel de om este răsplătit întreaga sa viață, pentru nopțile sacrificate în slujba românilor, mult sub nivelul unui polițist, șofer de la orice minister doriți voi ori sub nivelul barmanului care îl servește pe cetățeanul turmentat?
Respectul vine nu doar din „Mulțumesc!”, ci și din modul cum răsplătim muncă fiecăruia. Atâta timp cât un medic, un profesor sau orice alt angajat nu este în stare ca din salariul său să asigure familiei un minimum de securitate financiară, orice „Mulțumesc!” este doar o dovadă de ipocrizie.
Prefer medici care au mașini ca cea de mai jos, care au în geam o legitimație specială care le permite să aibă acces în zone cu restricții de circulație, decât medici care rămân în drum cu mașina personală sau cu salvarea, care se plâng că trebuie să facă tot felul de compromisuri pentru a avea acces la literatura de specialitate sau care să fie nevoiți să se milogească pentru niște sponsorizări ca să participe pe bune la congrese, ca să aibă instrumentar în spital sau să poată cumpăra consumabile pentru un laborator.
Mașina unui medic, fotografiată de mine la Roma în 2010
Și asta pentru simplul motiv că de medic depinde în mod direct viață unui om.
Dacă acel medic intră în sală de operații cu gândul la ce pune pe masă propriilor săi copii sau la sponsorizări sau fără să beneficieze de cine știe ce instrument medical, un om poate muri. Dacă acel medic nu se poate deplasa în timp util în miezul nopții la o urgență, un om poate muri. Dacă acel medic lucrează într-un mediu infestat cu tot felul de bacterii, un om poate muri.
Nicio altă profesie nu are privilegiul de a face astfel de alegeri, cu adevărat de viață și de moarte. Așa că, „Chapeau, domnule profesor! Chapeau pentru faptul că ați răzbit în condiții mizere. Chapeau că răzbiți în continuare într-o societate care nu știe să-și respecte valorile”.
Legitimația care atestă că șoferul este medic și poate intra cu mașina în zone cu restricții de circulație
Text apărut pe blogul autorului
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
http://www.presalibera.net/replica-medicului-leon-danaila-dupa-ce-o-poza-cu-el-la-metrou-a-devenit-virala_1858121.html
"Am aflat astăzi că o fotografie în care sunt înfăţişat mergând cu metroul, în drum spre casă, a atras interesul ziariştilor şi utilizatorilor de internet. Vă mulţumesc pentru preocuparea faţă de persoana mea şi felul în care aleg să îmi folosesc timpul liber, cu toate că nu găsesc că o situaţie cât se poate normală este un subiect de ştire. Aş dori, totuşi, să fac următoarele precizări:
1. Folosesc metroul bucureştean, în primul rând,pentru că mi se pare esenţial să fac cât mai multă mişcare pentru întreţinerea sănătăţii. Drumul până la metrou şi de la staţia de destinaţie până acasă este o plăcere după multe ore de muncă şi, de asemenea, o excelentă metodă de a stimula şi întreţine sistemul muscular şi cardiovascular. Am avut un autoturism până anul trecut, dar am renunţat la el, tocmai pentru că, pe măsură ce înaintez în vârstă, simt nevoia să fac mai multă mişcare. Le recomand şi pacienţilor mei să lupte împotriva sedentarismului, pentru că nu poate fi decât în beneficiul lor."
Aceasta este doar o parte din replica...
Totuși, o alternativă mai ieftină este Nissan Skyline GT-R, unde mai pui că e cea mai avansată mașină sport din lume și face parte din legendara serie Skyline!
Acest articol isi propune sa analizeze anumite reactii ale publicului din punct de vedere etic, dar in fraza de mai sus pica la analiza etica.
Domnule jurnalist.... sacrificiu pentru o cauza nobila, pana la urma, intr-o societate sanatoasa ar trebui rasplatit cum se cuvine.
Celelalte categorii pe care le amintiti nu sunt la nivelul exceptional pe care l-a atins acest distins profesor si da.... toti acei ani de studiu si de sacrificiu care a dus la salvarea multor vieti, ii da dreptul unei clasari sociale de exceptie.
Si ar mai fi ceva... caracterul nu face altceva decat sa ii mareasca statutul de om exceptional, pentru ca fiecare om cu un imnim de inteligenta stie ca doctorii exceptionali sunt cei mai "cautati" de persoane "exceptionale" si ajung sa obtina "privilegii" "exceptionale", asa ca nu se pot plange de situatia financiara.
Daca acest om duce un trai modest, cu siguranta a refuzat compromisul, nu este domnule jurnalist doar o simpla alegere personala, e mai mult de atat... comparativ cu medicul care s-a folosit de privilegii "neoneroase" si si-a cumparat ferari, omul acesta pe langa faptul ca e un doctor exceptional mai este si un om exceptional.
Eu cred ca se califica si pentru statul "simbolic" de patriot, pentru ca sincer, chiar daca sunt utopic... mi-ar placea sa vad persoane ca acest om care spun nu compromisului cu orice pret.....
Daca un sfert din oamenii exceptionali ar fi ca el, Romania s-ar schimba.
Acum cativa ani, mama sotiei mele a suferit un anevrism cerebral hemoragic. Dusa de urgenta cu ambulanta, a ajuns la Municipal unde a fost operata imediat. In zilele urmatoare ne-am gandit s-o transferam la Clinica de Neurochirurgie in grija domnului Danaila, pentru ca cei de la Municipal ne-au spus ca mai e nevoie de inca o interventie chirurgicala pentru blocarea vasului sanguin spart (nu-mi mai amintesc exact termenul medical).
Am fost sa-l intalnesc pe dl. Danaila la clinica. La sfatul unei asistente, l-am asteptat in afara biroului sau iar cand a iesit "in tromba" cu "alaiul" dupa el, am incercat sa ma prezint si sa-i explic ce caz avem si sa-l rog sa accepte noul pacient.
Coincidenta face ca dl. Danaila sa-mi fie chiar nas de botez. Am decis insa ca nu are rost sa-i amintesc cine sunt, pentru ca inca din copilaria mea legatura dintre dumnealui si ai mei s-a stins. Cum banuiam, atunci cand m-am prezentat, numele meu nu i-a zis nimic.
Nu am apucat sa-i vorbesc mai mult de 10-15 secunde - si asta in timp ce-l urmam grabit, pentru ca nu s-a oprit sa discutam - cand, dintr-o data, s-a intors si a inceput sa urle "Ce vrei domne' de la mine?!? Lasa-ma-n pace!"
Surprins de reactie, am apucat sa murmur un "Scuze...", si-am facut cale-ntoarsa. Judecand dupa expresiile personalului medical din jur, nu asistasem la o premiera; parea ca le lor jena de ceea ce mi s-a intamplat mie.
Ramasa in grija celor de la Municipal, mama sotiei a fost operata cateva zile mai tarziu. A murit la scurt timp, dupa ce a stat o vreme "leguma" la Terapie Intensiva.
De multe ori ne-am intrebat ce-ar fi fost daca "filmul" acelor 10-15 secunde s-ar fi derulat altfel, daca dl. Danaila s-ar fi oprit sa ma asculte si-am fi discutat calm, asa cum citesc peste tot in comentariile celorlalti. Poate s-ar fi numarat si cazul nostru printre cele 96% operatii reusite: "Gradul de dificultate al interventiilor chirurgicale (anevrisme intracraniene - peste 2700, [...] etc). Numarul mare al acestora precum si excelentele rezultatele obtinute postoperator prin reducerea semnificativa a mortalitatii (sub 4%) îl situeaza în rândul celor mai mari neurochirurgi din lume."
(sursa: http://www.carriere.ro/news/10/72/Leon-Danaila-Neurochirurg-inovator-sculptor-de-creiere-erou-na-ional.php)
Nu avem absolut nimic de reprosat nimanui, asa-i viata. Uitandu-ne inapoi, ne e clar ca cel mai mult a suferit fetita noastra. A crescut foarte apropiata de bunica ei, iar cand a pierdut-o era doar la varsta gradinitei.
Dar, cum ziceam, fiecare poveste are doua fetze - iar adevarul e intotdeauna undeva la mijloc.
Anii au trecut, maine-poimaine fata ne merge la liceu. Acum cateva saptamani, nu-mi mai amintesc exact in ce context, o intreb daca nu-i e frica de Dumnezeu:
"Dumnezeu nu exista. Daca exista, nu mi-o lua pe bunica."