Vineri, 21 februarie, s-a împlinit un sfert de veac de la moartea lui Cristian Popescu, poet român. Dacă aș fi și eu poet, aș încerca să scriu un poem cum l-ar fi scris el astăzi. Întrucât nu sunt, vă aduc în fața ochilor o proezie de demult a lui Cristi.
N-am publicat-o în zgomotul zilei de ieri, o fac astăzi, cu speranța că veți fi mai deschiși a ceti ceva ce nu folosește la nimic.
La fereastră
E noapte. Privirea în gol e un aparat de forat extrem de perfecționat. Iar eu, acum, privesc în gol pe fereastră. Pînă-n zori – forez, forez! - și tot am să dau de lumină. Mă gîndesc la concetățenii mei că sînt fericiți, dimineața, cînd își aud numele la radio, la emisiunea „O melodie pe adresa dumneavoastră”. Ei se minunează: „ia uite, bă, cum cîntă cîntărețu` ăsta numai pentru mine acuma!”. Din păcate, cel mai frumos cântec pe care-l poate cînta gura mea nu-i decît cel al frezei dentistului cînd îmi macină dinții stricați. Cel mai frumos cîntec de disperare. Pe mine cine să mă-asculte? Așa că sap de-o viață-ntreagă la fereastra asta de bucătărie, că poate dau pîn` la urmă, la fund, de-o icoană de lemn, de imaginea lumii, de Dumnezeu...
Fereastra este cel mai frumos obiect din casă. Pe ea o să-mi iasă sufletul cînd am să mor, pe ea se aruncă de obicei omul. Trebuie să am încredere în ea. Pînă și-o curvă de geam jegos, de tramvai, privit 5 minute în gol și tot a putut să-mi fie burtă de mamă. Darmite fereastra asta cu blocuri și plopi cu care trăiesc de ani și ani de zile! Ce să fac! Eu și-acum, ori de cîte ori trag din țigară, tot gustul țîței mamei îl simt între dinți... Îngraș și eu porcu` realităţii cu poeme şi-mi lasă gura apă, mă dau în vînt după șoricii și cîrnații afumați ai Apocalipsei. Așa că, cum dau de-o fereastră, de-o femeie – cum o privesc în gol.
O să vină unul, o să vină altul și-or să-mi spună: „bă, tu ești bun numai de cobai, de cercetat raiu` pe tine, tu trebuie să muncești, trebuie să te redăm societății!”. Dar eu am să stau, ca de obicei, la masă în bucătărie. Față-n față cu fereastra. C-o votcă, o cafea și o țigară. Ca și c-o femeie, la restaurant. De exemplu, cu femeia care s-a aruncat pe fereastră de la ultimul etaj al blocului vecin cînd aveam vreo 14 ani și i-am auzit capul făcînd: poc! pe asfalt. Privitul în gol e ca și cum te-ai arunca cu țîrîita pe fereastră, așa c-aș putea petrece o noapte cu femeia asta. Mai sporovăim, ne mai amintim, mai bem ceva... Pînă vin zorii... Oricum: fereastra e cea mai frumoasă femeie din viața mea.
Stau la masă în bucătărie și mă gîndesc la frumoasele aureole ale sfinților din icoana din dormitor. Mă gîndesc că, din păcate, singura aureolă pe care aș purta-o eu ar fi aparatul ăla care-ți înconjoară fruntea, pentru șocuri electrice, la spitalul de nebuni. Un capăt al curcubeului conectat la tîmpla dreaptă - și după aia dormi, dormi... Un curcubeu vînăt, soios...
Ce să fac? Numai Iisus n-a mai avut nevoie de burtă de mamă după ce-a ieșit din ea. Iisus care, cînd era mic, sărea fără să-l vadă nimeni șotronul la malul mării, pe ape... Eu înființez noapte de noapte poeme: întreprinderi de transport în comun cu burtă de mamă. Cu viteza-njurăturii, cu viteza luminii, 2-3 minute ca gîndu` şi ca vîntu` pînă la mare, pînă la munte, pînă la Paris...
Stau, ca de obicei, în bucătărie, față-n față cu fereastra și-o privesc în gol. E noapte. Știu o poveste de pușcărie: îi băteau pînă se pișau numai sînge și iarna, cînd de prea mult miros aruncau tineta pe fereastra celulei, se făceau sub pervaz țurțuri roșietici de la sîngele din pișat. Țurțurele care se topește în zori la mine sub geam are o concentrație prea mare de lacrimă în urina lui. Mă mai liniștesc nițel gîndindu-mă la cîrjele unui olog, de exemplu. Și le pusese jos, lîngă el, în timp ce cerșea. Poți să te bucuri gîndindu-te la lustrul lor negru și cald, acolo unde le strînge mereu, vînjos, cu mîna. E un semn clar de siguranță și de afecțiune, de încredere reciproc avantajoasă.
(„Arta Popescu”, 1994)
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
