Foto: Inquam Photos/ Adrian Pîclișan
Voi prezenta în acest articol acele măsuri care, în opinia mea, ar rezolva o parte din problemele școlii românești (nu toate, deoarece unele țin în grad prea mare de problemele societății în general):
1. Centralizarea sistemului de învățământ.
2. Eliminarea articolului 253 din ordonanța de urgență 117/2013. Acesta prevede ca profesorii ce au obținut mai mult de nota 7 să poată fi titularizați prin decizie descentralizată, la nivelul unității de învățământ. Din pricina asta, peisajul multor cancelarii este compromis, cu oameni care au devenit total obedienți față de directori, în pofida intereselor elevilor și ale lor înșiși. Unii colegi îmi vor replica faptul că anual există discipline care nu au niciun loc titularizabil prin sistem centralizat (sau o cifră jenantă de circa 3-5 locuri in București sau la nivel de județ). Numai că acest număr mic de posturi titularizabile este explicabil tocmai prin faptul că directorii nu scot la concurs posturile disponibile, acestea fiind dedicate unor persoane agreate. Putem înțelege, până la un punct, și motivațiile unor directori: un om cu notă foarte mare la examen poate totuși să fie problematic caracterial, să fie conflictual, lipsit de bunăvoință (mai ales că directorul e nevoit să solicite personalul pentru mult voluntariat – de pildă lucrul masiv și neremunerat în diverse comisii, ori corectură și asistență la diverse concursuri). Dacă ai un profesor deja verificat, apreciat de elevi, pe care îl ții de mai mulți ani ca suplinitor, de multe ori îți dorești să îi dai șansa de a-l titulariza. Cu toate acestea, bunele intenții teoretice nu se potrivesc cu realitatea din teren. Există directori care au transformat școlile în niște latifundii personale, cu un sistem de alianțe și de pârghii de putere. În momentul în care inspectoratul decide schimbarea directorului, oricum răul este creat, noul venit de obicei nu are nicio șansă de a colabora eficient cu o cancelarie configurată de directorul anterior (care se poate întâmpla să rămână în unitate, dacă e titularul ei).
3. Acordarea unei mai mari puteri de decizie directorului și slăbirea consiliului de administrație. Această propunere poate părea în dezacord cu cea anterioară. Totuși, este nevoie ca directorul să poată lua singur multe decizii (mai puțin cea de angajare ca titular, ce duce la risc de corupție). Ar trebui să aruncăm o privire în sistemul privat, unde directorul unității are mare putere. La stat, în sistemul adesea deja existent de tabere și alianțe, consiliul de administrație poate combate decizii bune, doar pentru a fi contra unei propuneri ce vine de la un rival. Pe de altă parte, comunitatea școlară (părinți, elevi), ca și ierarhia superioară identifică un singur responsabil: directorul. Or, asta nu este corect, deoarece nu el decide întru totul, dar numai el este tras la răspundere. Aparent, legislația învățământului prevede multe măsuri democratice: titularizarea în unitate, managementul printr-un consiliu și nu printr-un singur om etc. Dar aceste măsuri nu țin cont de realitatea societății românești, unde invidia și spiritul contrazicerii sunt la mare cinste. Și astfel se face că multe cancelarii au devenit medii toxice, cu directe consecințe în actul educativ.
4. Un curriculum solid și onest, nemarcat ideologic.
5. O dorință politică și administrativă de întărire a securității și disciplinei în școli. Aceasta se poate face prin protocolizare subliniată, prin emiterea (dinspre minister) de formulare și tipizate pentru o gamă largă de abateri. Școala românească are meteahna negocierii verbale și a consultărilor. Diriginți și învățători care se roagă (efectiv se roagă!) de elevi și familii (uneori din mediul interlop) ca la școală să fie respectate niște minime reguli. Copii terorizați de comportamentul unor alți elevi și al familiilor acestora. Or, îndată cum o abatere s-a produs, înștiințările scrise ar trebui să curgă spre tutorele legal. La noi, este invers: părintele este înștiințat doar verbal (în cel mai bun caz) și copilului i se scade nota la purtare la final de an. În mod ideal, elevului nici nu trebuie să i se scadă nota la purtare, ci hărțuirea familiei prin documentație scrisă să fie așa de pronunțată, încât elevul indisciplinat (care de obicei are un comportament de bullying) să se reintegreze. Deși teoretic există prevederea ca elevii să primească mustrări scrise, acestea sunt rareori întocmite de cadrul didactic. De aceea, inspectoratele trebuie să intervină, în primul rând prin anexe de tipizate (nu există un formular oficial al acestora), ca și prin încurajarea ca acestea să se elibereze în număr mare. Această măsură ar fi în favoarea familiei, care de multe ori se plânge de scăderea notei la purtare, fără a fi fost suficient avertizată. Din experiență personală, aceste măsuri de emitere de documente scrise sunt atât de eficiente, încât cel mai adesea nu mai e necesară scăderea notei la purtare.
6. O amplă campanie de cărți în școli. Așa cum s-a făcut înzestrarea școlilor cu calculatoare, trebuie ca acestea să fie înzestrate cu cărți, care să nu rămână în custodia bibliotecarului, ci efectiv să fie purtate din clasă în clasă. Atlase geografice, istorice, botanice, zoologice, anatomice. Cărți de popularizare a istoriei (figuri legendare, istoria monarhiei, marile conflagrații mondiale, Marea Unire, eroi ai neamului). Cărți de mare literatură (niciun copil să nu iasă din școală fără a cunoaște miturile fundamentale, basme populare și culte, cel puțin 10 poezii de Eminescu – de parcurs, nu de memorat). Cărți de curiozități (tipul „știați că”). Lucrări de istorie a diferitelor discipline (de ex, istoria matematicii, istoria muzicii etc). Prin inspectori și metodiști, profesorii ar căpăta deprinderea de a face orele mult mai interesante decât în prezent, prin această simplă metodă de a veni cu un braț de cărți la oră. Niciun profesor (oricât de bun) nu poate concura o bibliotecă. Dar profesorul poate da gustul lecturii, o poate orienta, iar apoi, după ce elevii citesc în clasă anumite pasaje sau pagini, se pot crea dezbateri.
7. O amplă campanie de reconfigurare a designului interior în școli – flori, tablouri, panouri, chiar și acvarii, corpuri de lemn elegante imaginate ca spații de afișaj. În evaluarea directorului, inspectoratele să prevadă efectiv criterii de punctaj pentru aceste aspecte, mult mai importante decât munții de documentație birocratică.
8. Campanii creative de creștere a motivației elevilor. De exemplu, fiecare săptămână de cursuri să fie desemnată ca o săptămână a unei virtuți – săptămâna responsabilității, a libertății, a onestității, a prieteniei, a refuzului adicțiilor etc. Elevii înșiși să fie solicitați să vină cu propuneri, soluții, afișe (de pus în clasă și pe holuri), să se organizeze mici conferințe la nivel de unitate (o oră la final de cursuri).
9. O campanie care să se numească „O zi în altă școală” și prin care elevii să fie admiși (prin rotație) ca auditori în altă unitate de învățământ. Elevii primitori vor fi motivați de profesori să facă turul școlii, să prezinte punctele tari ale unității, să țină discursuri motivaționale.
10. Desigur, în toată ecuația aceasta, chiar dacă mai sus am propus și metode mai creative (sunt zeci de alte posibilități) nu trebuie uitat accentul pus pe cunoștințele solide. Accentul pus pe științe, pe materiile umaniste competent predate, pe informație, pe cunoaștere, în general. În niciun caz nu trebuie să cedăm tendinței de a pune accentul pe un soi de ieftină dezvoltare personală, în defavoarea unei educații solide, cu suficiente achiziții cognitive. Anumite programe-pilot (cum avem într-un colegiu bucureștean), deși au și puncte tari, riscă să dezechilibreze nivelul de cunoștințe indispensabil elevilor. Noi nu trebuie să căutăm a face din copiii noștri doar oameni care își exprimă cu siguranță (tupeu?) o părere personală, dacă această părere nu e bine argumentată. „Eu cred că...” nu este suficient dacă nimic nu te recomandă mai departe – nici argumente, nici fapte, nici cifre. Or, cum ar putea un elev să facă o dezbatere pertinentă dacă nu citește? Dacă nu cunoaște istorie, fapte, literatură, măcar o limbă străină? Dacă nu are o gândire logică, mult încurajată de științe? În absența acestei cunoașteri solide, totul devine impostură și retorică goală.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Da și pentru acces mult mai liber la cărți. În primul rând manuale pentru absolut toți elevii. În momentul de față vă asigur că elevi din cei mai săraci, cu miile, nu au toate manualele. Chiar și în cazurile când le deteriorează sau pierd, din neglijență crasă, în timpul orelor tot ar trebui să li se ofere exemplare păstrate în clasă. Nu e același lucru când ai manualul tău, sau trebuie să fii tolerat de un coleg să te înghesui în el. (Mai ales că înghesuirea va fi exclusă o vreme...) Acces garantat la cărțile de bază, deci. Cu sancțiuni pentru director și, eventual, diriginte, când există elevi care nu au primit tot ce trebuie, ca și colegii lor.
Toate propunerile sunt bune.
Doamne ajuta !
Principial sunt toate niste masuri bune ,dar cam firave.
Deocamdata scoala este instrument de indoctrinare si nimeni nu le va aplica ,indiferent de discutiile de pe forumuri.
Solutia perfecta ar fi scoala in aer liber ,in natura ,cu profi adevarati cum doar in povesti s-ar mai putea gasi.
Nu numarul de ani de indoctrinare genereaza un prof bun ,ci cu totul altceva ...este vorba de viata echilibrata ,in comuniune cu natura si cu Dumnezeu.
Si desigur cu cartile adevarate ,o rara avis care asigura independenta (relativa) de indoctrinare a cititorului pasionat.
Solutia va fi mereu rezistenta individuala ,intelegerea principiilor corecte de eliberare din orice tip de sclavie si punerea lor de facto in practica.
Bine ati venit in jungla !
cu prietenie ,
Tarzan
prin alte tari (la un moment dat) se ajungea si la 6 ani cu pregatirea pedagogica inclusa
presupun ca niste masterate in ale profesoriei ar fi o solutie dar....se cam merge pe varianta usoara (si la scoala, si la liceu etc deci si la facultati)
(eventual) pt ca altfel restul nu mai au rost
Legat de punctul 6... suna foarte frumos, in principiu, dar va aduc aminte cum arata si aratau unele manuale oferite gratuit de scoala dupa ce fusesera folosite de 1-2 elevi: rupte, mazgalite cu pixul sau markerul, cu pagini indoite s.a.m.d. Tare mi-e teama ca si cartile si atlasele despre care vorbiti dvs. ar ajunge tot la fel in scurta vreme. Nu ma intelegeti gresit, si eu imi doresc ca lectura sa fie promovata in scoli, e ceva cat se poate de normal. Nu stiu insa cum mai exact s-ar face asta cel mai bine....
Elevii nu mazgalesc cartile in ore, ci in special in pauze sau acasa - asa as zice. Nu am avut pana acum pagube, decat minime. Atlasele nu se cara, de obicei se lasa in laboratorul de specialitate (biologie etc) si se pun pe loc la indemana elevului. Scoala noastra ar trebui sa fie mai bibliofila. Anumite idei pe care le am, le-am putut implementa la privat relativ usor - in special gratie vointei directorului (un singur om care decide si stie ca trebuie sa decida pentru binele copiilor si al businessului, iar nu de frica sau de presiune). La stat, este mai greu - multa inertie si alta cultura institutionala. Totusi, desigur, marea mea dragoste ramane scoala publica, unde sunt multi elevi foarte motivati si foarte buni.