Foto: Getty Images
În această vacanţă de iarnă m-am confruntat cu un număr de ghinioane: am plecat pe alt continent doar pentru a afla că valiza mea a rămas, împreună cu alte 200 000, în aeroportul din Amsterdam (din cauza unei probleme software) şi m-a ajuns din urmă abia după o săptămȃnă, timp în care eu am traversat două zone climatice diferite, iar la întoarcere, după multiple anulări de zboruri, am ajuns acasă cu aproape 5 zile mai târziu (tot fără valiză, care a fost transportată separat de compania aeriană). Dacă prima situaţie a fost extrem de dezagreabilă, a doua chiar m-a încurcat destul de tare, pentru că mi-a „mȃncat” din puţinele zile libere, pentru care aveam deja planuri, dar şi pentru că m-a lăsat într-o capitală, europeană ce-i drept, dar una paralizată de vremea proastă şi supra-aglomerată cu „refugiaţi de aeroport” – victimele a cȃteva sute de zboruri anulate zilnic, timp de aproape o săptămȃnă.
Situaţia asta m-a făcut să mă gȃndesc mai atent la ce s-a întȃmplat şi cu mine, dar ce se întȃmplă şi cu alţi oameni cȃnd planurile li se dau peste cap.
Prima reacţie este şocul, în care psihicul pare să nu înţeleagă ce se petrece. Asta durează puţin, iar în perioada şocului cam toată lumea face acelaşi lucru: este dezorientată şi fie aşteaptă să i se spună ce să facă de către o autoritate sau face ce fac majoritatea celor din jur.
Odată ce schimbarea a ajuns la nivelul conştiinţei, apare reacţia de respingere a evenimentelor negative.
Unii oameni o traduc în „nu suport aşa ceva”. Este vorba de retragerea minţii într-un loc în care neagă realitatea pentru că este prea neplăcută sau doar pentru că persoanele în cauză cred (la nivel inconştient) că nu se vor putea adapta.
Ce face o persoană care „nu suportă”?
Cel mai la îndemȃnă mecanism de apărare este deplasarea – cu alte cuvinte canalizarea emoţiilor negative spre altcineva. Fie că ţipă la o persoană care pare responsabilă (în cazul descris la început la un angajat al aeroportului sau al companiei aeriene), fie că îşi descarcă nervii pe o persoană apropiată. Partea proastă cu deplasarea este că nu prea rezolvă nimic: fie angajatul în cauză nu are nicio putere de a schimba lucrurile, fie că cel apropiat este ori în aceeaşi situaţie, ori suficient de în afara problemei pentru a nu putea să o influenţeze, deci în afară de a fi la rȃndul său afectat negativ emoţional nu poate face nimic.
Din păcate acest tip de descărcare nervoasă nu schimbă situaţia; pe de altă parte menţine psihicul celui afectat într-o stare de paralizie, drept care capacitatea sa de decizie este limitată. Mai mult decȃt atȃt, „nu suport” cere o restaurare completă a situaţiei iniţiale, orice versiune de compromis fiind refuzată de la bun început. Dar … dacă este vorba de situaţii obiective, acestea nu se pot schimba „ca şi cȃnd nu ar fi fost”, deci tensiunea negativă a lui „nu suport” persistă, accentuȃnd suferinţa chiar în faţa unor detalii nesemnificative, care ar putea fi uşor tolerate în alte condiţii.
Ei bine, acest „nu suport” – care poate apărea în mintea oricui cȃnd se confruntă cu schimbări majore – are un dezavantaj: se extinde la din ce în ce mai multe lucruri şi devine din ce în ce mai rigid. Ajunge să se manifeste şi în situaţii banale, cum ar fi un autobuz care întȃrzie sau o instituţie care are alt orar decȃt cel aşteptat. Oamenii care funcţionează după regula lui „nu suport” tind să îşi facă un plan rigid, să nu verifice realitatea din jurul lor, şi să izbucnească la cea mai mică diferenţă între planul lor şi ceea ce se întȃmplă în practică. Ei îşi imaginează că, pentru a fi fericiţi, lumea din jur trebuie să fie fix cum au plănuit-o ei. Asta poate funcţiona uneori cȃnd e vorba de situaţii concrete, dacă se bazează pe căutarea informaţiilor în avans, dar nu poate deloc anticipa evenimente aleatoare (o coadă prea mare la un ghişeu, autobuze sau trenuri care întȃrzie, etc) şi mai ales nu poate anticipa comportamentul oamenilor. Cum tendinţa celor care „nu suportă” este de a planifica lucrurile foarte strict, de cele mai multe ori aceştia vor tinde să planifice în mintea lor şi cum ar trebui să se comporte ceilalţi şi fie să le impună o coregrafie foarte precisă, fie să se aştepte ca aceştia să fie într-un fel anume, dar fără a le comunica aceste aşteptări.
Un astfel de exemplu l-am auzit odată în cabinet, de la o clientă care şi-a invitat familia la o cină ocazionată de aniversarea zilei ei de naştere. Persoana în cauză a făcut multe pregătiri şi visa la o fotografie cu tortul aniversar împreună cu invitaţii. Ei bine, familia s-a gȃndit să îi facă o surpriză – respectiv să aducă nişte artificii, care să fie prezentate odată cu tortul, în timp ce toţi îi cȃntau „la mulţi ani”! Frumos, dar … în cabinet cea în cauză a petrecut o întreagă şedinţă plȃngȃndu-se de faptul că i-au stricat toată seara … pentru că au stins lumina la momentul aducerii tortului, iar pozele dorite nu au ieşit clare. Pare puţin hilar, dar suferinţa persoanei a fost extrem de puternică şi – ancorată în controlul rigid al evenimentelor – cea în cauză nu s-a putut bucura de surpriză.
Ce face o persoană care vrea controlul absolut asupra evenimentelor? Odată ce acestea i-au fost împotrivă, fie decide să nu se mai pună niciodată în astfel de situaţii („nu mai zbor cu avionul”, „nu mai merg pe aeroportul acela” sau „nu mai organizez niciodată petreceri de ziua mea”) fie data viitoare îşi ia şi mai multe măsuri de control al mediului. Din păcate nici una din aceste metode nu este o soluţie bună. In primul caz încet-încet persoana ajunge să îşi restrȃngă mult aria de activităţi, iar în al doilea cere şi mai mult de la cei din jur, oameni care – fiind diferiţi – vor putea din ce în ce mai puţin să răspundă unor cerinţe rigide şi vor dezamăgi din ce în ce mai mult.
Motivul pentru care apar astfel de reacţii este legat de faptul că cel care „nu suportă”, de fapt nu crede că se poate adapta la situaţie, şi din acest motiv nici nu vrea să încerce, pentru ca nu crede că s-ar putea confrunta cu un eşec. Aşa că mută responsabilitatea pe ceva din afară (cum funcţionează lumea sau cum ar trebui sa se comporte altcineva), şi nu încearcă să înveţe să se adapteze, uitȃnd că şi adaptabilitatea se învaţă, de multe ori printr-un proces de încercare şi eroare.
Care este soluţia? O să citez aici o frază dintr-un roman al lui Elizabeth Moon: „jocheul incompetent încearcă să controleze calul, jocheul competent se controlează pe sine”. Este vorba de a face trecerea de la controlul mediului la autocontrol, respectiv la gestionarea reacţiilor propriei persoane în situaţii în care planurile ne sunt date peste cap.
Asta înseamnă a face apel la mecanisme de coping.
Prima etapă este copingul emoţional, respectiv adaptarea psihicului la situaţia nouă. Mai întȃi ar fi de înlocuit acel „nu suport” cu „este neplăcut”. Da, unele situaţii sunt dificile şi creează emoţii negative, dar „nu-mi place” înseamnă acceptarea situaţiei obiective şi nu respingerea ei. „Nu-mi place” are şi diverse grade de negativ, de la „e incomod” pȃnă la „implică multe dificultăţi”, deci şi reacţia emoţională va fi proporţională cu gravitate situaţiei. Pe de altă parte. „nu-mi place” îndeamnă şi la acţiune de adaptare, la flexibilitatea gȃndirii: de la a căuta o cazare în cazul în care zborul a fost anulat, la a cere invitaţilor să aprindă lumina şi să se aşeze pentru fotografii înainte de a tăia tortul, pentru a folosi doar cele două exemple de mai sus. „Nu-mi place” permite a salva ce se mai poate salva dintr-o situaţie neplăcută şi mai ales nu pune interdicţii ulterioare referitoare la activităţile persoanei. In plus, permiţȃnd o traversare a situaţiei cu emoţii mai puţin dramatice, „e neplăcut” lasă loc ca la sfȃrşitul evenimentelor cel în cauză să rămȃnă şi cu amintirea a ceea ce a făcut bun (acţiune practică sau adaptare emoţională), lucru pe care îl va capitaliza ca reuşită personală. Mai mult decȃt atȃt, a fi traversat o situaţie dificilă duce la a învăţa ceva din asta: ca să revin la exemplul cu care am început, după prima săptămȃnă fără bagaj, blocajul din aeroport m-a prins cu ceva elemente de primă necesitate în bagajul de mȃnă (pentru că am devenit mai prudentă în urma primului bagaj rătăcit), deci în zilele de blocaj al zborurilor am avut la mine un minim de haine de schimb şi ceva de citit, pentru a-mi ocupa cu ceva timpul. Nu, nu a fost plăcut deloc, multe s-au dat peste cap şi încă încerc să prind treburile din urmă, dar … uneori nu ne putem împotrivi iernii. Oricȃt de neplăcut ar fi.
Articol preluat de pe blogul autoarei
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.