Ce este sindromul Pollyanna: când gândirea pozitivă devine o piedică

foto: Profimedia

Aţi întȃlnit oameni mereu optimişti, care par să nu fie niciodată supăraţi prea tare, indiferent de problemele cu care se confruntă? Ei bine, dacă răspunsul este pozitiv, înseamnă că aţi văzut principiul Pollyanna în acţiune.

Cine este Pollyanna? Este personajul principal al unor cărţi pentru copii (scrisă în 1930 de E. Porter), o fetiţă orfană care îşi propusese ca în orice situaţie să vadă ceva bun. Ulterior studiile psihologice au arătat că de fapt tendinţa de a gȃndi în termeni pozitivi este o caracteristică destul de răspȃndită la oameni. Cu alte cuvinte există o tendinţă de bias pozitiv, respectiv de amintire mai degrabă a evenimentelor plăcute şi de a folosi – inclusiv în limbajul de zi cu zi şi în caracterizarea celor din jur – mai degrabă cuvinte şi aprecieri pozitive. Această tendinţă a fost denumită de Boucher şi Osgood [1] principiul Pollyanna.

Este util acest principiu? Cu siguranţă că da. A avea o atitudine optimistă, a privi la aspectele bune ale fiecărei situaţii ne dă o mai mare capacitate de a rezista stresului, împiedică sau limitează catastrofarea şi permite o adaptare mai flexibilă la cerinţele şi provocările cu care ne întȃlnim în viată.

Tot principiului Pollyanna i se datorează faptul că oamenii tind să vadă încercările din trecut ca mai puţin grave decȃt au fost de fapt, ceea ce îi încurajează să înceapă sarcini dificile şi în prezent. În plus biasul pozitivităţii duce la o imagine bună despre sine şi la încredere în capacităţile proprii, lucru util cȃnd este vorba de prezenţa socială, de formarea de relaţii interumane şi de gradul de fericire personală perceput.

Cu siguranţă că negativiştii vor încerca mai puţine lucruri în viaţă, vor evita sarcini care le-ar sta probabil în putere şi vor cheltui mult timp şi energie în evaluarea aspectelor mai neplăcute ale situaţiilor curente.

Pe de altă parte însă, prea mult bias pozitiv nu este nici el de dorit. Ca de obicei în psihologie, prea mult din orice devine o piedică; în acest caz versiunea excesivă de optimism poartă numele de sindromul Pollyanna şi acesta poate avea efecte extrem de neplăcute.

Sindromul Pollyanna se referă la tendinţa de a omite complet orice fel de informaţii negative. De la evitarea ştirilor care par să se refere la pericole majore la ignorarea semnalelor negative legate de sănătatea proprie, la riscul excesiv asumat în viaţa personală sau în investiţiile economice, iată o paletă largă de situaţii în care prea mult pozitivism duce la o adevărată orbire în faţa realităţii obiective. În plus şi în relaţiile interpersonale cei care au „prea mult pollyannism” devin superficiali şi nu mai decelează semnalele negative venite de la cei apropiaţi.

Bun, şi de ce ar fi acest lucru ceva negativ?

Ei bine, o realitate sumbră nu dispare doar prin ignorare, iar persoanele care fac asta sunt pȃnă la urmă în poziţia struţului care îşi ascunde capul în nisip. Este o mare diferenţă între a încerca să vezi ceva pozitiv în orice experienţă neplăcută, respectiv de a încerca să înveţi ceva din fiecare vicisitudine a vieţii şi a nega aspectele neplăcute ca şi cȃnd acestea nu ar exista.

Deci, cum ar fi să fie bine?

Pe undeva pe la mijloc. În faţa unei situaţii potenţial neplăcute este bine mai întȃi să ne luăm toate informaţiile despre aceasta, şi să le cȃntărim folosind gȃndirea critică (mai multe despre cum funcţionează gȃndirea critică am scris într-o postare anterioară). Sunt de luat în considerare şi potenţiale consecinţe negative ale unor decizii, dar acest lucru ar trebui să ne conducă la a ne lua unele măsuri de precauţie rezonabile şi nu să ne împiedice să acţionăm sau să ne facă să ne lăsăm cuprinşi de frică; în fond cam nimic pe lumea asta nu este garantat (ca să folosesc o glumă des întâlnită, certe sunt doar moartea şi impozitele), şi tot ce putem face este să încercăm să alegem o soluţie care nu este în zona riscului extrem. Odată ce am luat aceste precauţii este mai util să gȃndim pozitiv asupra rezultatelor, pentru că aceasta ne va angaja în rezolvarea situaţiilor sau în exploatarea oportunităţilor. În plus, confruntaţi cu un eşec, nu este bine nici să îl ignorăm ca şi cȃnd nu s-ar fi petrecut (semn de sindrom Pollyanna) dar nici să îl absolutizăm, să îl internalizăm, pentru că aceasta ne va paraliza în acţiunile viitoare. Cel mai bun lucru este să vedem că eşecul ne-a învăţat despre ce nu am avut suficient la momentul acela (cunoştinţe, informaţii, energie dedicată proiectului) sau în ce mod acestea, dacă le-am avut, au fost direcţionate greşit. În acest mod un eşec poate fi un adevărat „manual de bune practici” pentru o încercare viitoare.

[1] Boucher, J., & Osgood, C. E. (1969). The Pollyanna hypothesis. Journal of verbal learning and verbal behavior, 8(1), 1-8.

Articol apărut inițial pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp