Oare știu acești limbuți că intensitatea muncii intelectuale dispuse de profesori, învățători și educatori pe parcursul a 50 de minute este deasupra oricărui intelectual sau lucrător din marile corporații?

Foto: Guliver Getty Images

Atunci când Titu Maiorescu, cu un spirit critic neconcesiv, a analizat discursul public, politic și parlamentar în studiul intitulat „Oratori, retori și limbuți” din 1902, a făcut o distincție clară între cele trei categorii de „cuvântători” din România începutului de secol XX. Primul este oratorul, care „vorbește pentru a spune ceva”, apoi este retorul, care spune „pentru a se auzi vorbind”, și limbutul, care spune doar „pentru a vorbi”. Pe orator îl „stăpânește scopul”, pe retor „deșertăciunea” și pe guralivi „mâncărimea de limbă”. De aceea, „oratorul poate avea o valoare permanentă”, retorul „numai una trecătoare”, limbutul „niciuna”. 

Ne prevalăm de această introducere în analiza discursului public și a soluțiilor pentru reformarea învățământului românesc. Aproape toți emițătorii de soluții se găsesc „în treabă și în vorbă”, cu foarte puține excepții notabile și responsabile. Se pot structura mai multe niveluri ale unor astfel de emițători. 

În primul rând sunt retorii, care se află la cel mai înalt nivel, cel al comisiei prezidențiale pentru „România educată”. Aceștia, de mai mulți ani, nu au putut să emită câteva soluții sau direcții de gândire pentru această reformă, nu au vreun raport clar care să fie transmis publicității, format din propoziții simple și concise, întrucât cei ce fac parte din această comisie sunt pătimași și pătrunși de calitatea onorabilității și mai puțin de munca în comisie, dedicată și productivă.

Al doilea nivel este format din rectorii marilor universități, cei care dispun de soluții și rezolvări proprii, care ar putea reforma învățământul. Din rândul acestora se detașează un prim tip, cel care vizează învățământul creativ și nu reproductiv, care revine ca un leitmotiv uzat și vulgarizat la nivelul cel mai de jos. Un alt tip de rector este cel vârtos și pe față împotriva învățământului centrat pe profesori, deși Sir Ken Robinson, un vizionar al învățământului de azi, susținea, pe lângă ideea învățământului creativ, tocmai înalta calitate a dascălului, în care experiența și talentul personal trebuie să prevaleze și să se întâlnească cu pasiunile personale ale elevilor. Un exemplu relevant în acest sens sunt universitățile americane, care se bat pentru profesori excelenți și pentru personalități academice de înalt nivel, câțiva dintre ei devenind premianți Nobel. Prin urmare, dascălul face școala și se află într-o centralitate eminentă și polarizatoare a demersului didactic și formativ. 

Pe alt plan, o retorică demagogică „reformatoare” privind diminuarea rolului dascălului în sistemul de învățământ produce automat și intempestiv o ofensivă depreciatoare dinspre marele vulg față de profesori și, nu în cele din urmă, față de școală, față de autoritate, astfel încât ne predispune să trăim într-un dezmăț etnic și național. Toate acestea au izvorât din „iluminările” ideologiei proletare și comuniste de odinioară, care au intrat în ființa noastră și în comportamentul nostru. Acest tip de rector nu a fost profesor secundar nici o zi din cariera lui intelectuală. Ei sunt citați cu pietate de presa din România, astfel încât orice opinie „părelnică” a acestora este reluată în scris și transmisă precum un adevărat citat evanghelic.

Al treilea nivel este format din foștii miniștri ai educației de după 1989, care asemenea „foștilor” livrează soluții post-actum, mustind de frustrări și vanități rănite, precum unul dintre ei, retor nevoie mare, ce s-a aflat în treabă să-l critice pe președintele țării și să-l califice drept idiot. Reamintim totuși că președintele României a fost mulți ani un profesor eminent în învățământul secundar. Teribilist și pleznind de infatuare, acest retor este eretic și urât, altfel spus urâtul este o erezie.

Al patrulea nivel ce structurează opiniile privind reforma învățământului este format din părinți, buticari, primari, îndrumători metodici de circumstanță ai educației, îmbățoșați peste tot și care își construiesc argumentația reformatoare pe opiniile culese de la propriii copii-elevi și pe care le livrează sentențios și grav în spațiul public. Toate aceste componente de opinare asupra reformei învățământului, pe lângă limbuția și limbarița aferente, au sesizat în mod indirect care sunt „patologiile” învățământului românesc: învățământul reproductiv care descurajează talentul elevului și predispozițiile particulare; învățământul dizlocat de practică; lipsa finanțării; lipsa învățământului centrat pe business și management al afacerilor; educația civică; lipsa educația sexuale; lipsa tabletelor în învățământul online; abandonul școlar; corigențele testului Pisa; slaba pregătire a unor profesori, etc. Multe dintre aceste „patologii” țin de durata lungă în care iletrizarea, analfabetismul funcțional pot fi asociate lipsei de civilizare, de sărăcia cronică, de lumpenul remanent și rezistent în spațiul românesc. Aceste „patologii” reflectă realitatea învățământului românesc, dar totuși, sunt foarte puține cazurile când absolvenți de studii superioare din România să fi fost refuzați și să nu fi obținut nostrificările necesare pentru a profesa peste hotare. Prin urmare, există diferențe foarte mari între vârfuri și marea masă a celor care au trecut sau nu au trecut prin școală.

Orice reformă și proiect de reformă trebuie gestionate de oameni competenți și ale căror preocupări sunt dedicate total învățământului, iar reformele trebuie să balanseze părțile bune cu părțile negative, pentru a evita autoflagelările din „iadul” învățământului românesc. Reforma nu este revoluție, așa cum și-au imaginat-o unii lideri politici de vârf ai României după 1989. Este inautentic și periculos să forțăm în permanență stigmatizarea învățământului românesc. Toate acestea sunt teme de dezbatere publică pentru cei avizați și nu materie primă pentru limbuți. Peste tot întâlnim cuvinte sentențioase, fără argumentare solidă și fără experiență didactică.

Oare acești limbuți știu, au aflat că educația și învățământul sunt mize fundamentale, strategice, ale construcției oricărei societăți care presupune eforturi mari și colective? Este de dorit să se afirme și să se facă cunoscute în spațiul public exemple de adevărați dascăli dedicați, care de cele mai multe ori se află singuri în fața avalanșei de retori, rectori și limbuți, critici și hipercritici. Există, de altfel, o patologie națională a limbuților și a limbuției, a cărei terapie este competența și angajamentul dedicat în slujba învățământului românesc. 

Oare știu acești limbuți de dascălii totali, singuri în fața a 60 de ochi și a 30 de fețe, care îi privesc în timpul lecției? Oare știu că intensitatea muncii intelectuale dispuse de profesori, învățători și educatori pe parcursul a 50 de minute este deasupra oricărui intelectual sau lucrător din marile corporații? În această situație, dascălul este obligat, pe de o parte, să își ordoneze gândirea în timpul predării și, mai ales, să îi țină în priză și în atenție pe cei 60 de ochi. Oare de ce nu există o solidaritate națională, manifestă, cu dascălii, cu „cei care întrețin umanitatea în viață”, după expresia Ch. Peguy, așa cum societatea civilă românească s-a mobilizat în anii din urmă pentru a apăra independența justiției? Oare când procurorii, judecătorii, toți magistrații vor ieși să manifesteze pentru autonomia învățământului românesc, ca să fie ferit de meschinăria politică, ferit deopotrivă de amestecul incompetent al retorilor și limbuților? Toate opiniile, parcă venite dinspre altă planetă sau din alt film, pe care acești retori și limbuți le emit în spațiul public trimit, în mod indirect, la „eșecul” învățământului românesc, ei înșiși fiind formați în acest învățământ. Mai exact, ei își dau cu stângul în dreptul în critica absolută și demolatoare a învățământului românesc.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp