Am “publicat” de curând, aici, în Republica, o scrisoare deschisă noului Președinte al României. Reacțiile au fost multe și unele foarte puternice: Inteligența Artificială este pe buzele tuturor, deși mai toți recunosc că nu o înțeleg pe deplin. Chiar și creatorii ei! Dar ea este aici și a început să schimbe lumea: poate să ia (și chiar ia!) decizii medicale, poate să recunoască un tablou original de un fals, poate să îl readucă la viață pe Charlie Chaplin și să creeze noi filme în care acesta să joace împreună cu Louis de Funès, poate să compună discursuri politice care să-l pună în umbră pe Kennedy, poate să... dar ce nu poate face?!
Pe bună dreptate, AI este o tehnologie care promite să remodeleze fiecare aspect al existenței noastre. Într-un ecou straniu al istoriei, acest moment seamănă izbitor cu cel al descoperirii energiei atomice. Ambele reprezintă salturi cuantice în înțelegerea și manipularea lumii, purtând în ele sămânța unui progres uriaș. Dar și a unor pericole fără precedent.
Descoperirea fisiunii nucleare a deschis poarta către o nouă eră. Pe de o parte, a oferit umanității energia nucleară, o sursă de electricitate curată și eficientă, capabilă să alimenteze orașe întregi și să propulseze explorarea spațială. Pe de altă parte, aceeași descoperire a condus la crearea bombei atomice, o armă cu o putere distructivă inimaginabilă, care a aruncat o umbră perpetuă asupra securității globale. Ne uităm acum perplecși cu câtă ușurință se fac amenințări și se iau decizii pe seama utilizării ei. Această dualitate, această capacitate intrinsecă de a crea și de a distruge, definește marile descoperiri științifice.
Astăzi, Inteligența Artificială ne pune în fața unei oglinzi similare. Potențialul său benefic este amețitor. Însă, la fel ca în cazul energiei atomice, reversul medaliei este întunecat. Algoritmii pot perpetua și amplifica prejudecățile existente, ducând la discriminare și inechitate socială. Utilizarea AI în scopuri militare ridică spectrul armelor autonome, capabile să ia decizii letale fără intervenție umană. Securitatea cibernetică devine o miză și mai mare, iar potențialul de manipulare a informațiilor și a opiniei publice atinge cote alarmante.
Poate cea mai insidioasă și profundă problemă pe care AI o poate genera este atrofierea dorinței oamenilor de a învăța și evolua. Într-o lume în care răspunsurile sunt la un click distanță, în care algoritmii ne pot sugera ce să mâncăm, ce să citim, cu cine să ne împrietenim și chiar ce să simțim, tentația de a renunța la efortul cognitiv este imensă. De ce să mai depunem efortul de a învăța o limbă străină când avem traducători instant? De ce să ne mai antrenăm memoria când avem dispozitive care își amintesc totul pentru noi? De ce să mai căutăm soluții creative când AI ne poate oferi nenumărate variante?
Există riscul real ca, externalizându-ne din ce în ce mai mult gândirea și abilitățile către mașini, să ne pierdem treptat curiozitatea, spiritul critic, capacitatea de a rezolva probleme complexe și, în cele din urmă, însăși esența umanității noastre – dorința de a ne depăși limitele, de a explora necunoscutul, de a evolua. O societate dependentă de AI ar putea deveni o societate pasivă, lipsită de inițiativă și incapabilă să facă față provocărilor neprevăzute.
Acum, să ne oprim o clipă și să ne punem o întrebare retorică. Dacă ați avea puterea de a vă întoarce în timp, în zorii erei atomice, și ați putea opri descoperirea fisiunii nucleare – știind că astfel ați preveni ororile de la Hiroshima și Nagasaki, dar ați renunța și la beneficiile energiei nucleare – ați face-o?
Și dacă, printr-un miracol similar, ați putea opri acum dezvoltarea Inteligenței Artificiale – știind că ați evita pericolele menționate, inclusiv atrofierea cognitivă, dar ați renunța și la potențialul său imens de a rezolva problemele stringente ale umanității – ați apăsa pe butonul de oprire?
Sunt întrebări dificile, fără răspunsuri simple. Ele ne forțează să confruntăm complexitatea progresului și responsabilitatea uriașă care vine odată cu puterea cunoașterii.
Desigur, acum discutăm numai ipotetic. Calea energiei atomice a fost deja parcursă, cu bunele și relele ei. Iar în ceea ce privește Inteligența Artificială, duhul a ieșit deja din lampă. Nimeni nu mai are acum puterea să rescrie istoria umanității fără AI. Provocarea noastră nu mai este să o oprim, ci să învățăm să o ghidăm, să îi modelăm dezvoltarea într-un mod care să servească binelui comun, să îi amplifice beneficiile și să îi minimizeze riscurile. O sarcină monumentală, care necesită înțelepciune, colaborare globală și, mai presus de toate, o reafirmare a valorilor umane fundamentale – inclusiv a dorinței noastre intrinseci de a învăța și de a evolua, indiferent cât de "inteligentă" devine tehnologia din jurul nostru.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Încă se mai speră că putem manipula algoritmii de auto-învățare astfel încât să primeze empatia față de om. Din păcate "materialul clientului" e plin de contra-exemple (eufemistic vorbind..).
Altfel, atâta timp cât nu știm cu precizie cum apar în creierașele noastre emoțiile și sentimentele, nu putem spera să le implementăm la AI.
În rest, tot ce ține de creativitate va rămâne apanajul umanității.
Restul, repetitivul, munca de sisif poate fi făcută mai cu spor de AI.
Chiar și operațiile delicate pe creier.. Iar Simfonia a 10-a e o glumă.
E ca și cum aș ieși pe scenă mimând piesa derulată pe CD (și unii chiar o fac..)